La implinirea a 165 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu pe 15 ianuarie, in antologia „Marturii despre Eminescu“ poetul este portretizat, cu bune si cu rele, punandu-se accentul pe omul Eminescu.
Il stim drept „Luceafarul poeziei romanesti“, un artist de neegalat, o prezenta nobila in spirit si in purtare. Insa cati dintre noi il cunoastem pe Eminescu cel real, istovit de boala si de saracie, cu hainele roase de timp? Cel care, in ciuda greutatilor, pastra aceeasi marinimie in suflet, caracterizandu-se prin generozitate si daruire de sine? Cine ii cunostea vocea blanda de tenor si accentul puternic moldovenesc, cine il stia drept un umorist desavarsit, insa prins de patima tutunului si a alcoolului?
Cu Ion Creanga, la crasma
Ioan Slavici, prietenul de-o viata al lui Eminescu, pe care poetul il alina, in particular, „Ioanci“, a realizat un portret amplu al poetului in antologia „Marturii despre Eminescu“. De asemenea, scrisorile pe care le schimbau Ion Creanga si Eminescu sunt dovada unei prietenii stranse intre cei doi. „Nimenea nu mai vazu pe Eminescu fara Creanga si pe Creanga fara Eminescu; amandoi veneau la Junimea, amandoi ieseau de la Junimea. Plecau amandoi si se afundau pe la vreun crasmar de prin Tatarasi, Pacurari sau Nicolina. Acolo nu se puneau pe baut; (…) ei se puneau sa traiasca o viata care le placea lor, viata simpla si primitiva. Era o placere pentru ei sa se aseze intr-o odaie din fundul unei crasme, pe laviti de lemn, cu bratele rezemate pe o masa murdara, serviti de un baietel naiv“, nota George Panu despre cei doi autori.
Ioan Slavici aminteste despre relatia pe care Eminescu o avea cu dramaturgul Ion Luca Caragiale. „El n-ar fi putut sa fie ceea ce a fost daca n-ar fi trait o parte din viata sa impreuna cu Eminescu, care pentru dansul era o nesecata comoara de stiinta si de indemnuri binecuvantate. Ca sa-si faca parte din comoara aceasta, el il zgandarea pe Eminescu, puindu-se in pizma cu el“, nota Ioan Slavici.
Autorul Ion Paun-Pincio i-a facut un portret lui Eminescu in 1886, pe cand poetul se intorsese pentru o scurta perioada la Botosani.
„Era voinic si vioi. Fara barba, fara mustati, parea foarte tanar si parca nu-mi venea a crede ca acesta e omul, ca acesta e poetul care a suferit atata. Raspunea zambind si fuma cu multa pofta un capat de tigara. Purta imbracaminte de om nevoias. Straie groase de siac – desi era cald –, in cap o palarie inalta, neagra si veche. Cateodata se plimba pe strada, intovarasit de biata lui sora, care-l iubea atat de mult. Dansa era bolnava de picioare si mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el“, a rememorat scriitorul Paun-Pincio.
Amintindu-ne de Eminescu
In antologia „Marturii despre Eminescu“, aparuta la Editura Humanitas si lansata la Targul Gaudeamus 2013, Catalin Cioaba a adunat laolalta numeroase memorii ale contemporanilor lui Mihai Eminescu si ale altor artisti ai vremii, memorii care creioneaza un portret umanizat al marelui poet roman.
In aceasta carte apar texte scrise, printre altii, de Ioan Slavici si Ion Creanga, bunii prieteni ai lui Eminescu, I.L . Caragiale, Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuta, Nicolae Iorga, Carmen Sylva, precum si de fratele poetului, Matei Eminescu.
„Amintirile contemporanilor ne infatiseaza, pe destule pagini, acest cumplit balans, din ultimii ani ai vietii (lui Mihai Eminescu, n.r.), intre perioadele de disparitie a oricarui discernamant omenesc si revenirea temporara la el, cand tot ceea ce constiinta mai putea face era sa se umple cu nespuse pareri de rau si cu spaima de sine. Iar acesta ramane un lucru care scapa pana la urma intelegerii: dincolo de dorinta de a sti cat mai multe despre Eminescu, cititorul va trebui sa se opreasca aici si sa nu incerce, prin ipoteze si teze de tot felul, sa creada ca a ajuns la un inteles definitiv“, a explicat Catalin Cioaba, coordonatorul editiei.
Portret realizat de Ioan Slavici
Eminescu era om de o vigoare trupeasca extraordinara, fiu adevarat al tatalui sau, care era munte de om, si ca fire, gradina de frumusete, si ar fi putut sa ajunga cu puteri intregi la adanci batranete dac-ar fi avut oarecare purtare de grija pentru sine insusi si-ar fi fost inca [de] copil indrumat a-si stapani pornirile spre exces.
El era insa lipsit cu desavarsire de ceea ce in viata de toate zilele se numeste egoism, nu traia prin sine si pentru sine, ci pentru lumea in care-si petrecea viata si pentru ea. Trebuintele, suferintele si durerile, intocmai ca si multumirile lui individuale, erau pentru dansul lucruri nebagate-n seama. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuintele, suferintele, durerile si totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, ca sunt multe dureri si putine placeri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindita-n sufletul lui.
Nu l-au inteles si nu sunt in stare sa-i patrunda firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiintei lui individuale.
El niciodata nu s-a plans de neajunsurile propriei sale vieti si niciodata nu a dat pe fata bucuria izvorata din propriile sale multumiri. Flamand, zdrentuit, lipsit de adapost si rabdand in ger, el era acelasi om senin si vesnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Intreaga lui purtare de grija era deci numai pentru altii, care, dupa parerea lui, nu puteau sa gaseasca in sine insisi mangaierea pe care o gasea el pierzandu-se in privirea lumii ce-l inconjura. „Nenorocirea cea mare a vietii e – zicea el – sa fii marginit sa nu vezi cu ochii tai, sa stii putine, sa intelegi rau, sa judeci stramb, sa umbli orbecaind prin o lume pentru tine pustie si sa fii nevoit a cauta afara din tine compensatiuni pentru munca grea a vietuirii.“
Lui nu-i trebuiau nici bogatii, nici pozitiune, nici trecere-n societate, caci se simtea fericit si fara de ele, si din acest simtamant de fericire individuala pornea mila lui catre cei multi si nemarginitul lui dispret fata de cei ce-si petrec viata-n flecarii ori sporesc durerile omenesti. In intreaga lui scrisa nu este o singura nota de ura, si noi, care-l stim in toate amanuntele vietii lui, am ramas adeseori uimiti de firea lui ingaduitoare fata cu cei ce se faceau vrednici de a fi urati. Dispretul lui se dedea insa pe fata fara de nici o teama si adeseori si fara de mila si mai ales aceasta facea pe multi sa se fereasca de dansul.
Daca n-a fost egoist in intelesul comun al cuvantului, inca mai putin a fost vanitos ori stapanit de ambitiune: pornirea lui covarsitoare era amorul propriu si nimic nu era in el mai presus de simtamantul de dignitate.
„Ceea ce li se poate ierta altora – zicea el adeseori – nu pot sa-mi permit eu.“
Eminescu nu era insa in stare sa minta, sa treaca cu vederea reaua credinta a altora, sa taca si, atunci cand era dator, sa vorbeasca, sa maguleasca ori chiar sa linguseasca pe cineva, si-n gandul lui cea mai invederata dovada de iubire si de stima era sa-i spui omului si-n bine, si-n rau adevarul verde-n fata. El era in stare sa se umileasca, sa staruie, sa cerseasca pentru vreun nevoias: pentru sine insusi cu nici un pret. Vorba lui era vorba si angajamentul luat de dansul era sfant. Niciodata el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea indeajuns pregatit ori pe care nu era gata sa le poarte cu toata inima.
Orisicat de pornit ar fi fost si orisicat de des s-ar fi pierdut in ganduri, el nu uita niciodata sa-si faca datoria, era totdeauna la locul lui si alerga dupa creditorii sai, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un pret.
In mijlocul societatii in care i-a fost dat sa-si petreaca viata, un asemenea om nu putea sa faca cariera, nici sa-si creeze pozitiune.
„Cand oamenii au trebuinta de tine – zicea el adeseori –, alearga sa te caute, sunt insa foarte multumiti cand pot iar sa scape de privirea ta patrunzatoare si de gura ta cea rea.“ […]
„Nu merita sa fie traita viata pe care pot s-o am eu!“ – era cel mai covarsitor dintre gandurile lui si aceasta se da pe fata cand intr-un fel, cand intr-altul si-n scrierile lui.
Fragment din Marturii despre Eminescu. Povestea unei vieti spusa de contemporani, de Catalin Cioaba (editor),Editura Humanitas, 2013
Catalin Cioaba, despre Eminescu bolnav
Iar acesta este, intr-adevar, cel mai puternic contrast pe care ni-l pun sub ochi textele de fata: contrastul dintre enormul sau discernamant – cumpanita asezare a cugetului, care il facea sa „simta“ ca nimeni altul perfectiunea – si, mai tarziu, in anii bolii, pierderea acestui dat definitoriu al firii sale, care l-a parasit atat de total, de parca i-ar fi fost luat pur si simplu de catre cineva inapoi. Amintirile contemporanilor ne infatiseaza, pe destule pagini, acest cumplit balans, din ultimii ani ai vietii, intre perioadele de disparitie a oricarui discernamant omenesc si revenirea temporara la el, cand tot ceea ce constiinta mai putea face era sa se umple cu nespuse pareri de rau si cu spaima de sine. Iar acesta ramane un lucru care scapa pana la urma intelegerii: dincolo de dorinta de a sti cat mai multe despre Eminescu, cititorul va trebui sa se opreasca aici si sa nu incerce, prin ipoteze si teze de tot felul, sa creada ca a ajuns la un inteles definitiv. Cel care se incumeta sa gaseasca explicatii si motivatii in acest teritoriu, intangibil in fond, a si gresit deja, din clipa in care a rostit primul cuvant.
Insa paginile de fata ne reveleaza totusi ceva important: boala lui Eminescu, prefigurata intru catva de „nesatiul“ sau – care a fost, in fond, un nesatiu al daruirii de sine –, a avut de invins, inainte de a-l distruge, doua mari obstacole. Mai intai, trupul sau robust. Era daruit cu o asemenea rezistenta fizica, incat Slavici nu conteneste sa se mire si sa admire forta sa vitala in tinerete: „Vazand cum isi petrece el viata, imi aduceam mereu aminte de Schopenhauer, care zice ca pentru o lucrare intelectuala mai insemnata nu e de ajuns o buna desfasurare a sistemului nervos, ci e nevoie si de viguroase organe de nutritiune, mai ales de un bun stomac si de plamani buni. Eminescu le avea pe toate din belsug. Petrecandu-si viata ca dansul, cei mai multi oameni s-ar fi prapadit in timp scurt. Pe el nu-mi aduc aminte sa-l fi vazut vreodata bolnav, nici posomorat.“ O alta forta, la fel de puternica, care a stat in calea asaltului final al bolii a fost iubirea discreta si sprijinul permanent din partea prietenilor si apropiatilor. Si ea poate starni in egala masura admiratia.
Invoc aceste doua lucruri fiindca ele sunt, in fond, o invitatie de a citi paginile de fata asa cum se cuvine. Fara a ne pripi si a crede ca, odata ce ne e desfasurata sub ochi o viata de om, harta ei de intamplari, putem vedea si firele care o leaga de cer. Daca pentru cei de pe vremuri era intru catva de inteles ca, sub impactul mortii, sa se lanseze in fel de fel de speculatii („de ce a innebunit Eminescu?“), in ziua de azi am obtinut, poate – tocmai fiindca stim, mai bine ca ei, ce a insemnat Eminescu –, si retinerea necesara. Tocmai acesta e, in definitiv, rostul ultim al reeditarii unor astfel de texte si al recompunerii ansamblului lor, si nicidecum simpla satisfacere a curiozitatii. Daca volumul de fata reuseste intr-adevar sa puna laolalta marturiile contemporanilor asa cum si-a dorit Petru Cretia, marele castig tocmai acesta poate fi: sa privim cu decenta comprehensiva desfasurarea unui destin.
Cine va avea aceasta pietate a mintii in fata intelesurilor traite va ajunge sa vada si acele lucruri pe care boala nu a reusit sa le distruga in Eminescu: exuberanta sa voioasa (in timpul primului acces de boala a cantat, in sanatoriul din Viena, timp de aproape doua luni). Iar apoi, zambetul sau cel bland, din ce in ce mai plin de durere.
(Din prefata volumului Marturii despre Eminescu. Povestea unei vieti spusa de contemporani, Catalin Cioaba (editor),Editura Humanitas, 2013
Sursa: www.adevarul.ro
