Denumirea sacră a zilei de Sf. Mare Mucenic Dumitru sărbătorit pe 26 octombrie. cunoscută în tradiția populară şi sub numele de Sânmedru ori Sâmedru. A fost un nobil ofiţer proconsul al Ahaiei. În consecința faptului că l-a mărturisit pe Iisus Hristos, a fost martirizat în jurul anului 306 la 26 octombrie, cu lancea, la Tessalonic, în timpul prigoanei anticreştine de sub împăratul Maximilian iar în loc de sânge din trupul său a ieşit mir. Cruciaţii din Evul Mediu l-au adoptat, ca şi pe Sfântul Gheorghe, drept patron al lor.
Marele Mucenic Dumitru este venerat ca fiind unul dintre cei mai mari sfinţi militari, atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în Biserica Catolică fiind sărbătorit în aceiaşi zi de 26 octombrie. Dar creştini ortodocşi care urmează calendarul iulian îl sărbătoresc pe Sf. Dumitru la 8 noiembrie.
Să nu se facă confuzia între Sf. Dumitru, izvorâtorul de mir şi Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou (Basarabov), sărbătorit în Biserica Ortodoxă Română la 27 octombrie.
După hramul Sfintei Parascheva, zilele Sfinţilor Dumitru sunt ultima şi cea mai importantă sărbătoare din toamnă, care, după obiceiuri pastorale, marchează începutul iernii. În credinţa populară, anul este împărţit în vară şi iarnă.
Această divinitate populară aflat în opoziţie cu San-George, care încuie iarna şi înverzeşte întreaga natură, Sâmedru desfrunzeşte codrul şi usucă toate plantele de pe câmp. Dacă în grădină, a rămas vreo floare neculeasă şi este încă frumoasă şi neofilită, nu o rupe. Se spune că frumuseţea ei este înspre alinarea sufletelor celor morţi. Există credinţa că în această zi, căldura intră în pământ şi gerul începe a-şi arăta colţii.
Credinţele şi legendele populare îl înfăţişează pe Sâmedru ca pe un bătrân obişnuit, ,,plăcut lui Dumnezeu pentru bătrâneţea sa” pastor sau crescător de vite, socotit a fi şi patronul caselor şi paznicul care-i apără pe oameni de fiarele sălbatice Acum, în plină toamnă, într-o perioadă de îmbătrânire simbolică a timpului, se consideră că zeitatea populară a naturii murea şi învia simbolic în cadrul unui ceremonial nocturn asemănător revelionului, numit ,,focul lui Sâmedru”, la care participă întreaga comunitate. Este o sărbătoare cu caracter funerar, cu hramuri răsunătoare, ofrande cu colaci delicioşi, jocuri cu focuri vii şi veghe rituală.
Obiceiurile de Sfântul Dumitru erau asemănătoare cu cele din preajma echinocţiului de primăvară, cum erau focurile şi roţile de foc – cu rol de purificare
Unul dintre cele mai spectaculoase obiceiuri care au loc în ajun de Sâmedru sunt denumite şi focurile vii. Tinerii adunau din timp grămezi de lemne şi de cetina uscată, în mijlocul cărora înfigeau un brad verde, reprezentare fitomorfă a lui Sâmedru. Focul era aprins în noaptea ce premergea sărbătorii şi era întreţinut cu lemne uscate, paie şi resturile rămase de la meliţatul cânepii. În jurul lui se mâncau ofrandele aduse de femeile văduve, se bea şi se petrecea toată noaptea. Dimineaţa, la plecarea spre sat, flăcăii luau câţiva tăciuni aprinşi cu care, odată ajunşi acasă, afumau gospodăria şi pomii din livadă şi aprind focuri în curţi sau pe dealuri, peste care sar copiii, să fie sănătoşi, iar tinerii pentru a se căsători. Ritualul spune că cei care sar peste foc vor fi sănătoşi tot anul şi feriţi de boli şi necazuri. Focul are menirea să alunge fiarele, de a încălzi morţii precum şi puteri roditoare, astfel că după ce este stins, oamenii aruncă în grădină cărbunii şi cenuşa. Acesta este un gest cu rol apotropaic, pomii fiind apăraţi de dăunători şi sunt roditori în anul care vine. Bătrânele şi femeile văduve împart covrigi, pâine, nuci, mere, struguri şi prune uscate numai celor care sar peste foc. Tot astăzi se pomenesc morţii. Se dau de pomană colivă de Sâmedru, unt, lapte sau brânză şi colaci în formă de cruce.
Considerat patronul păstorilor, Sâmedru aduce în repertoriul superstiţiilor un obicei străvechi pe care ciobanii din zona Moldovei îl mai practică şi astăzi. Pentru a afla cum va fi iarnă, păstorii îşi aşează cojocul pe iarbă în mijlocul oilor, aşteptând să vadă ce oaie se va aşeza pe el. Dacă se va culca o oaie neagră, iarna va fi bună, iar dacă se va culca o oaie albă, iarna va fi aspră. Un alt mod de a afla cum va fi iarnă, este urmăritul mersului oilor în dimineaţa sărbătorii Sfântului Dumitru astfel: dacă dimineaţă se va trezi întâi o oaie albă şi va merge înspre sud, iarna va fi grea; dacă se va trezi o oaie neagră şi se va îndrepta spre nord, iarna va fi uşoară.
Tradiţia populară aminteşte că de cade multă frunză în octombrie, anul următor va fi rodnic. Bătrânii au şi superstiţii legate de această sărbătoare. Se spune că în cazul în care frunzele arborilor cad târziu, toamna va fi lungă, iarnă grea şi anul bogat în omizi.
În credinţa rurală cum e ziua de Sâmedru, aşa va fi toată iarna. Dacă la Sâmedru e vremea aspră, va fi iarnă grea, iar de va fi vremea bună, toamna va fi lungă şi frumoasă iar dacă în noaptea Sfântului Dumitru e lună plină şi cerul e senin, iarna va fi bună, iar dacă e lună plină şi cerul e acoperit de nori, dacă plouă sau ninge, iarna va fi aspră, cu zăpezi grele iar dacă în această seară e lună nouă, iarna se începe curând şi se termină repede, iar dacă e lună plină, iarna se începe curând şi se termină târziu.
O altă credinţă populară din străbuni spune că dacă în ziua de Sf. Dumitru tună, iarnă care vine va fi uşoară. Oamenii de la sat sunt atenţi să vadă şi dacă şoarecii câmpului se îndreaptă către sate, pentru că aşa ştiu că iarna este aproape. Un alt semn care le atrage atenţia oamenilor că vom avea o iarnă grea este dacă nucii şi gutuii dau rod bogat.
Sfântul Dumitru, Izvorâtorul de mir, renaşte obiceiuri frumoase şi în alte zone din ţară, în această seară mai mulţi flăcăi se întrunesc la o casă, de unde pornesc apoi prin sat cântând din fluier şi caval. Între ei se află şi un fecior îmbrăcat ca o cadână, astfel capătă bacşişuri. Obiceiul se mai numeşte şi ,,datina Saiegiilor”.
Un alt obicei interesant era ca de Sâmedru, când au fost aduse turmele în ,,tomnatic”, să se facă alesul oilor. Totodată se spune că acum e liber hotarul şi nu-i bine să nu fie lăsate turmele la păscut de către proprietarii terenurilor, ciobanii îi blestemau,
Considerând că a fost refuzat pe Moise, acesta fiind un mare păcat. Mai există obiceiul ca în ziua în care turma este separată şi reîncredinţată stăpânilor se poate vorbi de un ritual ciclic: la plecarea în munte ultima oaie era mulsă pe prag, cu mâinile încrucişate, iar la 26 octombrie se repetă procedeul, dar este aleasă prima oaie din turmă, iar cu laptele obţinut sunt stropite toate oile, precum şi grajdul, făcându-se şi semnul crucii şi rostind: ,,Cum a dat lapte/ Această oaie/ Aşa să daţi şi voi/ Cât îţi trăi.”.
În această zi se spune că păcurarii şi ciobanii, cu clopurile frumos împodobite cu flori de munte, sunt primiţi sărbătoreşte de întreaga comunitate şi poate începe petrecerea. Tot în această zi de octombrie se taie coama cailor tineri de 3 ani pentru ca aceasta să crească frumoasă.
Se mai spune, în tradiţia românească, că cei care vor păzi cu sfinţenie această sărbătoarea de Sfânt Dumitru, nu vor semăna usturoi şi nu vor folosi pieptenul, vor fi feriţi de boli, lupi sau lovituri.
La Sâmedru, spun bătrânii că oamenii morţi şi îngropaţi s-ar transforma în moroi, vârcolaci, strigoi şi ieşind din pământ să chinuiască pe cei vii.
În mitologia populară, sărbătoarea Sfântului Dimitrie marchează sfârşitul verii pastorale, fiind numită şi Ziua Soroacelor, pentru că în această zi se rezolvau şi se lichidau toate socotelile, chiriile, împrumuturile, slujbele sezoniere, se strică stânele şi alte înţelegeri încheiate cu şase luni în urmă, de Sângiorz (Sfântul Gheorghe, 23 aprilie) când se tocmesc slugile pentru diverse treburi. De unde şi zicerea ca ,,la Sângiorz se încaieră câinii iar la Sâmedru se sfădesc stăpânii”. Sf. Dumitru, împreună cu Sf. Gheorghe, împarte Anul Pastoral în două anotimpuri simetrice, vara constituind-o perioada între datele celebrării celor doi sfinţi, având ca miez al timpului ziua Sf. Ilie.
Un sincer ,,LA MULŢI ANI!” tuturor celor ce-şi serbează ziua onomastică cu numele de Dumitru şi derivatelor sale.
Dan Horgan
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.