Cu excepţia interdicţiilor de a lucra ce pot fi întâlnite frecvent şi în cazul altor sărbători, o notă dominantă a sărbătorii o constituie prezenţa patronului justiţiar Ignatie, care pedepseşte cu asprime şi fără potrivnicie, pe cei ce nu respectă sărbătoarea. Ignatul porcilor, Inătoarea celebrată pe 20 sau 21 decembrie, este cu siguranţă una dintre cele mai mari sărbători de iarnă ale lunii decembrie, în care demonismul ritualic devine o certitudine. Reminiscenţele ei, cu multiplei detalii, păstrate până în ziua noastră, voalată pe ici pe colo de către latura gastronomică sau spectaculară, ziua de Ignat face încă o dată dovadă de validitate a sărbătorilor păgâne în calendarul popular al ţăranului român. Acum începe perioada sărbătorilor de iarnă, care impune interdicţii specifice ale torsului şi spălatului.
Se povesteşte despre acest dumnezeiesc Ignatie, de Dumnezeu purtătorul, pe vremea când era încă prunc, iar Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia în acea vreme cu oamenii pe pământ şi învăţa pe popoare despre împărăţia lui Dumnezeu; atunci şi părinţii acestui prunc, stând acolo Sf. Mc. Ignatie Teoforul aproape în popor şi ascultând cuvintele cele dumnezeieşti care ieşeau din gura Mântuitorului, şi având cu dânşii pe acest fiu, Domnul s-a uitat la dânşii şi, chemând la sine pe pruncul Ignatie, l-a pus în mijloc şi, cuprinzându-l, l-a luat pe mâini, zicând: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerului; şi cine va primi pe un copil ca acesta în numele meu, pe mine mă primeşte“. Pentru aceasta s-a numit sfântul Ignatie purtător de Dumnezeu, că a fost purtat de mâinile întrupatului Dumnezeu. S-a numit purtător de Dumnezeu şi pentru aceasta că el purta pe Dumnezeu în inima şi în gura sa, fiind vas ales, asemenea lui Pavel, care a purtat numele lui Dumnezeu înaintea limbilor şi împăraţilor.
În popor se povesteşte că Sf. Ignat este sfântul fără de cruce şi fără de copii până la adânci bătrâneţe. Dar abia atunci însă nevasta îi rămâne grea, fără ca el să ştie. Fiind sărac lipit, n-avea nici porc de Crăciun. Dar într-una din zile se întâlneşte cu un străin care ducea în târg o turmă de porci. Sf. Ignat îl întrebă cu cât vinde unul. Străinul îi făgădui pe toţi, numai cu condiţia să-i dea aceea ce el nu va şti ce are acasă. Era vorba de copilul din femeie, căci străinul se spune că ar fi fost însuşi diavolul. Sfântul a primit bucuros, căci nu credea că acasă să aibă ceva despre care să n-aibă deloc cunoştinţă. Cu această învoire, ei se despărţiră. Nu trecu mult şi Dumnezeu veni acasă la Ignat şi îl certă pentru fapta ce făcuse. Când sfântul auzi că e vorba de copil, începu a se jeli cu toată durerea sufletului, iar Domnul, văzându-l, îl mângâie şi îi promise că-l va mântui. Seara veni diavolul să-şi ia plata. Dar ajutat de bunul Dumnezeu reuşeşte să păcălească pe diavol şi astfel să păstreze copilul. Sf. Ignat e vestitorul Naşterii. Se ţine pentru că Născătoarea de Dumnezeu a simţit prima oară sarcina. Tradiţia populară vorbeşte că Sf. Ignat ar fi fost frate cu Moş Crăciun. Pentru credinţa lui în viitorul împărat al lumii, păgânii i-au tăiat mâinile de la încheieturi. Plângându-se către Maica Domnului, când ea născuse pe Iisus în iesle, aceasta i-a spus să-şi spele boantele în scalda copilului. Ascultând-o, i-au crescut mâinile la loc. Sf. Ignat a venit la uşa unui bătrân şi i-a spus că după el vine şi moşu-său Crăciun cu barba albă, să taie tot omul câte un porc pentru copii. De aici în tradiţia noastră populară obiceiul ca în această zi alt nimic să nu facă oamenii decât să-şi taie fiecare câte un porc de ziua de Ignat.
În trecutul îndepărtat se spune că ar fi cerut jertfe umane, sacrificiul a fost înlocuit treptat cu cel animal, (porcii sau găinile, de preferat negre, fiind vorba de un patron al porcilor şi al păsărilor), în unele cazuri fiind suficient chiar şi un simulacru. În popor se spune că cine nu taie porc să taie cel puţin o pasăre, ori să înţepe creasta de la o găină neagră, ca să dea sângele. E bine să se vadă sânge în ziua de Ignat, că numai aşa casa şi familia va fi ferită de boli. Sf. Ignat este sfântul care vindecă porcii de boală grea, arată şi le spune porcilor că au să moară şi totodată le ia sufletele.
Sacrificiul ritual, instituit exemplar chiar de către sfânt, este susţinut atât de obiceiul „pomana porcului“ şi implicit consumul ritualic al jertfei, cât şi de credinţele care justifică ritualul prin perpetuarea speciei animalului de sacrificiu. Prin unele zone ale ţării în această zi erau sacrificaţi doar porcii negri de la care se opreşte sânge amestecat cu făină de mei şi fiere, pentru vindecarea bolilor şi a frigurilor dar şi pentru obţinerii de remedii magice, în timp ce jertfa sacramentală se aducea mai târziu în ajunul Crăciunului sau în funcţie de zonă, după Crăciun.
În unele locuri în această zi (uneori chiar în ziua de Crăciun) sunt tăiaţi porcii, şi nu în timpul postului, ca nu cumva să se spurce vreun vas sau vreun blid cu carne de porc, şi astfel să se spurce cu de frupt şi cei din casă. La tăiere nu trebuie să stea în preajmă nimeni din cei care sunt miloşi din fire, căci se crede că porcul moare cu greutate, iar carnea unui asemenea porc nu va fi bună. Când se înjunghie porcul, cel ce-l taie, precum şi cei din jurul lui îşi fac cruce cu sânge, ca să fie sănătoşi şi roşii peste an. Ca să nu se stingă sămânţa porcilor, gospodina smulge părul de coama porcului, care, după ce este înmuiat în sânge, se păstrează. Cine vrea să ştie greutatea unui porc, să-i cântărească numai capul; restul de carne va fi de zece ori mai greu decât capul.
Porcii care se taie la Ignat, după ce se pârlesc, se crestează mai întâi la ceafă, ca o cruce, apoi se presară sare, ca să fie carnea lor primită de Dumnezeu, când va da din ea de pomană, şi să nu se strice. La Ignat, când se taie porcii, se bagă mai întâi căpăţâna în casă, cu râtul înainte, ca să meargă treaba bine şi să aibă parte de porci buni pentru anul viitor.
Prin unele părţi lucrul este îngăduit numai după ce femeia a văzut sânge de orice soi de vietate, ori sânge de porc negru. Tradiţia populară spune că în noaptea dinspre Ignat porcii ar visa mărgele roşii la gât şi cuţit. Porcul care n-a fost tăiat în ziua de Ignat nu se mai îngraşă, nu mai pune carne pe el şi se spune că ar veni lupul şi-l mănâncă din bătătură. Din fiecare porc tăiat în această zi i se dăruieşte Sf. Ignat o bucată de carne. Ignatul este o sărbătoare care se ţine pentru şederea cloştilor pe ouă şi pentru a avea noroc şi la păsări. În această zi e obiceiul ca primul bărbat sau femeie ce vine de dimineaţă în casă se pune jos pe o mână de paie, să cloncănească ca o cloşcă, rămânând cu ideea că la căderea cloştilor, ele, să stea pe ouă şi să scoată toate ouăle puse.
Fetele, până nu îşi fac un semn în frunte cu sânge de porc, mai ales negru, nu lucrează la lucrurile de casă, zicând că li se moleşesc mâinile precum carnea de porc. Cine lucrează în această zi se spune că porcii li se vor îmbolnăvi. Femeile nu lipesc, nu cos, nu taie cu foarfecele în această zi ca să nu nască copiii palizi şi pociţi iar porcii să nu râme prin bătături sau să rupă rufele peste an.
Nu e iertat femeilor care alăptează ca să toarcă, sub cuvânt că „nu se cade a ridica furca înaintea crucii“ şi se cade a toarce numai babele şi fetele. Când s-a îmbolnăvi cineva în această zi se spune că nu mai scapă de moarte. Cine lucrează cade în boală de ameţeală, se loveşte, face bube pe faţă, se taie sau se înţeapă şi ignează (face nişte convulsiuni), ca porcii când se taie.
Sf. Ignat e rău de incendiu, conduşi de credinţa că sfântul a fost pus pe jeratic de torţionarii păgâni.
La tăiatul porcului, după grosimea splinei, se prevesteşte greutatea iernii. Când peste tot e una de groasă, va fi iarna tot una de grea, de la început până la sfârşit; dacă-i la un capăt înainte sau înapoi mai groasă, iarna va fi la început sau la sfârşit grea. De va fi mai umflată la mijloc, şi iarna va fi mai grea la mijloc.
De Ignat pisează femeile grâu, ca să aibă de împărţit la Crăciun. Se fac turte, numite scutecele Domnului Hristos, pe care le mănâncă în ajunul Crăciunului cu miere şi nucă. Începând de la Ignat şi sfârşind cu zilele Crăciunului, prin unele părţi, începând cu întâia zi a Crăciunului, tinerii umblă cu turca, capra sau brezaia până în ziua de Anul Nou când moare ritualic turca.
Să sperăm că aceste frumoase tradiţii vor mai dăinui şi peste ani.
Dan HORGAN
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.