Maria Câțu, o femeie fragilă de 65 de ani din inima Iașului, își croiește calea prin viață cu un suflet șubred și o povară copleșitoare: cancerul. De trei ani, ea doarme sub cerul rece în scările de bloc din centrul orașului, iar zâmbetul îi devine o raritate prețioasă, câștigată doar prin mila și bunătatea oamenilor.
Văduvă de 12 ani, Maria a fost supusă unei intervenții chirurgicale fără milă, când cancerul mamar i-a furat jumătate din inimă – sânul drept. În schimbul durerilor și luptei sale, statul i-a acordat o pensie de doar 60 de lei, o sumă de care se lovește în fiecare zi ca de un zid de indiferență.
Singură și uitată de lume, Maria se simte stingheră într-un oraș care, în trecut, îi era atât de familiar. Cu un fiu în Spania, care, deși știe de drama mamei sale, alege să-și îndrepte privirea către propriile responsabilități familiale, femeia se simte prinsă într-un vârtej de neputință.
Destinul i-a fost aruncat în stradă de un frate mai mic, care a transformat casa părintească într-o fortăreață inaccesibilă. Din acel moment, Maria își petrece nopțile reci pe scările de bloc, iar zilele își croiește drumul printre oamenii grăbiți, rugându-i cu un gest timid să-i întindă o mână de ajutor.
Cu toate că a muncit o perioadă scurtă la fabrica Țesătura, Maria nu a adunat suficientă vechime pentru a se bucura de o pensie mai generoasă. Acum, fiecare zi este o luptă pentru supraviețuire, iar cei 60 de lei oferiți de stat nu sunt decât o amărâtă umbra a ceea ce ar fi avut nevoie pentru a-și asigura măcar hrana zilnică.
În spatele ochilor obosiți ai Mariei se ascunde o poveste de durere și speranță, iar fiecare cerșetor pe străzile Iașului este un strigăt muț al ei, așteptând să fie auzită și să primească, în sfârșit, raza căldurii umane.
„Statul nu mă ajută cu nimic. Am o pensie de handicap, de gradul 2. Iau 60 de lei pe lună. Norocul meu este că nu dau bani pe pastile, fiind gratuite. Nu reușesc să mă descurc cu așa puțini bani. Nu am ce să mănânc cu 60 de lei. Trebuie să mă operez din nou, dar nu am bani și îmi este și frică. M-am obișnuit să dorm pe străzi, să mănânc ce primesc de la oameni, să beau apă din baltă. Așa trăiesc eu cu 60 de lei pe lună din pensia mea de handicap. De când a murit soțul meu, nu am unde să locuiesc, deoarece fratele meu m-a dat afară din casa părintească. De două ori m-am operat de cancer și nu m-am vindecat. Am lucrat, dar nu am vechime și nu primesc altfel de pensie. Când m-am operat prima dată, nu aveam nicio pensie, niciun ban. După mi-am depus actele și am reușit să primesc pensia de handicap”, a mai zis femeia.