Acuzatiile aduse Guvernului tehnocrat de a favoriza interesele straine in dauna interesului national, aroganta ciocoiasca a ambasadorului american in Romania, schimbarile in politica tarilor din jur, victoria senzationala a americanismului prin candidatul Donald Trump, Brexitul, aparitia si cresterea unor partide nationaliste precum PRU, protejarea de catre DNA a coruptiei practicate de catre multinationale si multe alte realitati au readus in discutie, in ultimul timp, cu neobisnuita vigoare, tema Demnitatii nationale.
In urma cu 19 ani, in primul an de Regim CDR-is, publicam la Punct si de la capat, rubrica mea din ziarul National, editia din 17 august 1997, un comentariu despre ”O dezbatere necesara: starea demnitatii noastre nationale”
Il republic acum convins ca afirmatiile din acest text au si azi valabilitate.
La citeva din dezbaterile televizate carora le-am fost participant, numeroase telefoane au vizat o chestiune ce pare a framinta din ce in ce mai mult pe romani: starea demnitatii noastre nationale. Fiind vorba de intrebari colaterale subiectului principal, nu ne-am ingaduit sa aprofundam problema. Ea insa merita o dezbatere nu numai in spatiul unei emisiuni TV, ci si la nivelul intregii prese. Necesitatea unei astfel de discutii apare din contextul intern si international de dupa noiembrie 1996.
In anii Ceausescu, am asistat la o exacerbare a orgoliului nostru national. Judecarii lucide a rolului important jucat de Romania in unele combinatii planetare (apropierea dintre SUA si China, pacea din Orientul Apropiat) i-a fost preferata o propaganda tiribombista, menita a ne convinge ca, desi murim de foame, trebuie sa fim mindri c-am ajuns dopul butelcii numite Pamint. Daca nu mai sintem, asemenea lichidului dinauntru, pacea planetei gilgiie pe gura butelcii si se pierde in haul cosmic. Au urmat, dupa decembrie 1989, citeva luni de tavalire colectiva prin mocirla autoumilirii. Drept replica la exagerarile din anii Ceausescu, s-a iscat si a prins a arde cu flacari uriase o punere a cenusii in cap la nivelul intregii tari. S-a ajuns pina acolo incit sa se nege nu numai importanta Romaniei in politica internationala din anii Ceausescu, dar si rolul nostru in istoria zonei de stavilar pentru Occident in fata valurilor otomane.
Criza a trecut insa repede.
Treptat-treptat, excesele de autoumilire au trecut. Din nefericire, nu pentru a lasa locul unei aprecieri lucide a importantei Romaniei in lume, ci pentru a se putea crea un nou moment de prosteasca trufie nationalista. Nationalism-comunismul, care a definit politica multor foste state socialiste dupa prabusirea comunismului, ne-a atins si pe noi. De aici o noua razgiiere a orgoliului national. Din sentiment discret gratie profunzimii, mindria de a fi roman a devenit o melodie de flasneta mai mult sau mai putin oficiala. Cuvinte mari, precum neam, natiune, patriotism, au intrat in gurile morii de vint care e demagogia politicianista, ajungind sa se compromita lamentabil. Mai grav, desi puterea facea juraminte de dragoste Occidentului, pe canalele presei si televiziunii puse in slujba celor mari se difuza un antioccidentalism periculos. Toti cei ce pledau pentru masura in abordarea chestiunii nationale, in judecarea destinului romanesc erau rapid etichetati drept vinduti strainilor, drept tradatori de neam. Aceasta exacerbare a orgoliului national ne-a costat mult in planul imaginii noastre externe. Intr-o lume postcomunista, extrem de sensibila la dezlantuirile nationaliste, la conflictele etnice, incurajarea mai mult sau mai putin discreta de catre oficialitati a extremismului nationalist a determinat o anume prudenta a Occidentului fata de Romania. In perioada cit a stat in Opozitie, actuala putere a avut o atitudine inteleapta in chestiunea nationala. Extremismul nationalist a fost criticat de la tribuna Parlamentului de catre reprezentantii opozitiei. Presa lucida, patriota fara a face caz de aceasta, a sprijinit din plin atitudinea echilibrata a opozitie.
Invigatoare in alegerile din noiembrie 1996, fosta Opozitie a decis sa puna capat nationalism-comunismului. Razgiierii orgoliului national i-a luat locul, in plan oficial, o judecare realista a importantei romanilor in istoria acestei parti a lumii. De asemenea, continuind atitudinile din perioada cind se afla in Opozitie, noua putere a procedat la o deschidere curajoasa a economiei autohtone in fata investitiilor straine. In spatiul diplomatiei, privirii chiorise fata de tarile vecine i-a luat locul surisul civilizat. Treptat-treptat insa, aceasta pozitie inteleapta a inceput sa fie clatinata. De la exacerbarea orgoliului national s-a sarit in cealalta parte: punerea la indoiala a demnitatii nationale. Ceea ce la inceput a fost o politica inteleapta de atragere a investitorilor straini s-a transformat intr-o cerseala jenanta. Mai grav, atragerea investitorilor straini a devenit un obiectiv care a impins in plan secund dezvoltarea capitalului autohton. In timp ce legile favorabile cumpararii de catre straini, pe nimic, a economiei nationale au fost adoptate sub formula dictatoriala a Ordonantelor de urgenta, cele menite a incuraja pe oamenii de afaceri romani au fost blocate cu subtilitate. Incepind cu faimoasa conferinta de presa la care primul ministru a venit incadrat de reprezentantii FMI, o serie intreaga de gesturi ale puterii actuale lasa impresia ca ea raspunde nu in fata poporului roman, ci in fata strainatatii. Domnul presedinte Emil Constantinescu nu conteneste a se mindri cu scrisorile si telefoanele de apreciere pe care le primeste din partea unor sefi de state din diferite colturi ale lumii. N-am intilnit pina acum, in prestatia publica a domniei sale, fericirea de a fi fost felicitat, pentru politica sa interna si externa, de un cetatean al Romaniei.
In aceste conditii, e normal ca opinia noastra publica sa-si puna la ora actuala o serie de intrebari: unde se afla hotarul dintre necesitatea integrarii in structurile euro-atlantice si posibilitatea de a ne pierde identitatea nationala? Cit e calcul pragmatic, realist in facilitatile acordate investitorilor straini si cit e riscul de a transforma Romania intr-o singura republica bananiera? Pina unde poate fi impins orgoliul national? Pina la fantasmagoria de a ne crede buricul pamintului? Pina unde se poate merge insa cu starea de spirit inversa: complexul de inferioritate fata de alte neamuri? Unor astfel de intrebari trebuie sa li se dea un raspuns. Un raspuns in cadrul unei dezbateri nationale. Cita vreme aceasta dezbatere n-are loc, exista riscul ca tezele fortelor extremist-nationaliste romanesti, teze potrivit carora actuala putere e tradatoare de neam, sa capete pe zi ce trece o tot mai mare credibilitate.