Nu toti oamenii de credinta. Eu cunosc oameni cu credinta, care sunt foarte fericiti si n-au nicio suferinta. Nu i-a durut maseaua in viata lor! M-am dus odata la un mos in Maramures. Statea in fata portii, asa, foarte melancolic, si am zis: Uite, mai, saracul, ce sufera! „Mosule, ce faci aici?” „Ia, si eu cu muntii.” Ceea ce parea suferinta era pace.scrie ortodoxia.me
Sa va dau un alt exemplu. Cand m-am operat. Cand am fost operat, ca nu m-am operat singur, ca n-am ajuns la astfel de calitati, dar popii mai avem putin si va trebui sa ne operam si singuri, pentru ca ni s-a spus ca n-avem dreptul la asistenta medicala. Am vazut un comentariu la un articol de-al meu, care spunea: „Popi imputiti! Nici dreptul la asistenta medicala gratuita nu l-ati avea in lume!” Bine, domne, n-avem, ne operam singuri! Ce, e prima data? Si cand am fost operat, a fost adus un batran. Eu eram intins in pat. Nu prea miscasem deloc in ultimele zece zile. Dar urechea era antena. Omul fusese lovit de masina si zgariat foarte tare pe mana. Si asistenta ii zice: „Domnu, vreti sa va dau telefonul sa o sunati pe sotie?” „Daca se poate, da. Da’ cum sa-i spunem sa nu se sparie?” „Pai, ii spun eu in prima faza: Buna ziua, doamna. Sunt de la spitalul judetean, asistenta cutare. Vreau sa va spun ca il avem in vizita aici pe sotul dumneavoastra, care a suferit un mic accident. Nu este foarte tare lovit. Vi-l dau sa va explice’. Nu pot sa fac ca el, decat daca-mi inchipui, si daca-mi inchipui, ma apuc de plans! Zice omul: „Tu, Marioara! Nu-i grav, tu! Numa atat: ma doare inima ca-n sara asta nu ma-ntorc acasa!” Mai, asta-i declaratie de dragoste, mai, fratilor.
„Tu, Marioara, da* nu planje, ca-i numa o tara!” EI avea, saracul, rupta mana, belita toata. Domnule, de-o discretie, de-o fragilitate! Am zis: Hristos a inviat! Acesta-i sensul! Vin siliconatele astea la televizor, mai scartaie cu silicoanele pe ecran.,. drama nationala! A intrat asistenta, o batoasa de asta, plangea-n rezerva, rupta! A venit medicul, care nu-i copil mic, Era cu nodu-n gat! Ma uitam la ei. Suferinta unui om de valoare converteste lumea.
Crestin de ocazie, Pr. Constantin Necula – Editura Agnos, Sibiu 2016
Cele frumoase se aduna cu durere, dar durerea, dupa aceea, aduce bucuria. Trandafirul scoate spini si acestia, la sfarsit, florile. De obicei, curcubeul se inalta dupa ploaie, iar cerul instelat este precedat de furtuni. Discernamantul credintei si al filosofiei crestine, ajutat de inspiratie, are capacitatea sa patrunda dincolo de fenomene. Prin suferinta, el vede bucuria si nadejdea, ca si biruinta lui Hristos, care a izvorat din durerea patimilor si a crucii.
Statuile cele mai minunate primesc cele mai multe lovituri, iar sufletele mari datoreaza maretia lor loviturilor grele ale suferintei. Podoabele de aur trec mai intai prin focul cuptorului. Suferinta zdruncina existenta omeneasca, ea este focul, caminul care arde si topeste, este vijelia si furtuna. „Maruntaiele mele si marea niciodata nu se linistesc”, zice dreptul Solomon. Sunt momente cand incercarile vin una dupa alta, sau toate impreuna, si atunci, crucea este foarte grea, iar lupta se duce la varf. Sufletul se incarca pana intr-atat, incat este gata sa se indoaie. Toate par negre, intunecate, peste tot este intuneric si nici o cale de iesire. Sfantul Grigorie Teologul spune: „Cele bune au plecat, iar cele infricosatoare sunt seci si provocatoare; calatoria urmeaza in noapte, farul nu apare nici unde, iar Hristos pare ca doarme”.
Suferintele vietii sunt cutite si spini care sfasie fara mila, inteapa inimile si le paralizeaza pana la istovire. Ceea ce ramane in aceste momente este strigatul care, ca o durere rugatoare, se indreapta catre Dumnezeu: „Miluieste-ma, Doamne, (…) sufletul meu s-a tulburat foarte, (…) am istovit in suspinarea mea, (…) inima mea s-a topit in mine ca ceara. (…) Miluieste-ma, Doamne, ca nenorocit sunt, (…) s-a scurs in durere viata mea si anii mei in suspine, (…) aratatu-m-am ca un mort, (…) lacrimile mele s-au facut painea mea ziua si noaptea, (…) caci suspina sufletul meu in mine si este tulburat” (Psalmi).
Omul este imparatul creatiei, dar coroana lui este impletita din spini. Mersul lui este uneori cantec si impletire de bucurie, iar de cele mai multe ori, un mars de jale, indurerat si fara oprire.
Problema suferintei este mare si vesnica, la ea au cugetat filosofii, sociologii, psihologii si multi altii. Raspunsul cel mai autentic il da crestinismul, credinta, legea lui Dumnezeu. Si acesta este dublu. Teologic, suferinta este urmare a caderii, ca toate celelalte rele, consecinta relei folosiri a libertatii. Ea este rodul neascultarii. Moral, ea este prilejul si mijlocul virtutii si al desavarsirii. „Voi cinsti intotdeauna pe Dumnezeu”, spune Sfantul Grigorie Teologul, „cu toate cele potrivnice pe care le ingaduie sa mi se intample. Durerea, pentru mine, este medicamentul mantuirii”.
Sfantul Vasile cel Mare spune: „Deoarece Dumnezeu ne pregateste coroana Imparatiei Lui, suferinta sa fie un pretext pentru virtute”.
Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune la randul lui: „Necazurile ne aduc mai aproape de Dumnezeu. Si cand ne gandim la castigul vesnic din suferinte, nu ne vom mai tulbura”.
Sfantul Apostol Pavel, cel atat de prigonit, de suferind, care a purtat semnele Domnului, ne invata ca Dumnezeu ne lasa pe noi, oamenii, sa suferim necazuri „spre folosul nostru, ca sa ne impartasim de sfintenia Lui” (Evrei 12, 10).
Dumnezeu are mii de moduri ca sa te faca sa vezi iubirea Lui. Hristos poate sa schimbe nefericirea intr-un cantec melodios de preaslavire. „Tristetea voastra va naste bucurie”, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se lupta, acela si biruieste, caci in „piata” Cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferinta si de jertfa sunt clipe de binecuvantare, caci langa fiecare cruce se afla si o inviere. Si ce daca acum suferim si plangem neincetat, caci „necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce noua, mai presus de orice masura, slava vesnica covarsitoare” (II Corinteni 4, 17). Omul suferintei este atletul cel mai bun al vietii, cu biruinta slavita care va fi rasplatita scump, cu premii vesnice: „Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9). Cel care primeste si infrunta durerea prin prisma vesniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credinta nezdruncinata in Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunatatea Domnului si este candidat la incoronare. El poate sa repete strigatul biruitor al Apostolului Pavel: „Lupta cea buna am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cununa dreptatii pe care Domnul imi va da-o in ziua aceea” (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trairi duhovnicesti, depasirea suferintei si transformarea ei in bucurie izbavitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorata puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rational, dar urmare fireasca pentru crestinul credincios. Intoarcerea aceasta, daca pentru ateul existentialist ramane o problema nedezlegata sau o nalucire in vis, pentru omul credintei este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovniceasca a suferintei duce la dezlegarea unei mari probleme, calauzeste pe calea de la intuneric la lumina.
Prin urmare, suntem datori sa primim suferinta care vine asupra noastra ca pe o binecuvantare de la Dumnezeu. Bobul de grau este acoperit si putrezeste in pamant, dar atunci rodeste viata. Recolta suferintei este bogata si binecuvantata. Binecuvantarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare si o traiesc cei care cred cu adevarat in harisma discernamantului.
Harul lui Dumnezeu sa fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferinte, ajutati de puterea si cunoasterea divina. Pe acestia ii asteapta odihna nemuritoare, vesnica si prea fericita in Dumnezeu. Amin!
(Ne vorbeste Straretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii, Editura Egumenita, pp. 312-315)