La început de februarie se sărbătoreşte Întâmpinarea Domnului sau Stretenia; Stretenia gheţii; Filipii de Iarnă; Martinii de Iarnă; Ziua ursului (Martinul cel mare); Târcolitul viilor. Î
În această zi, 2 februarie biserica sărbătoreşte un eveniment important din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, sărbătoarea numită ,,Întâmpinarea Domnului“ una din sărbătorile creştine domneşti în amintirea Întâmpinării Pruncului Iisus de către dreptul Simeon. Sărbătoarea a fost instituită în Palestina prin secolele III-IV. Prima menţiune a sărbătorii în cauză este un memoriu de călătorie a pelerinului Egerie, care a participat la marcarea zilei Întâmpinării Domnului la Ierusalim în anul 382. După 40 de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase a naţiunii. După legea lui Moise femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să între în Templul domnului timp de 40 de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării. Prea Sfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie legii timpului.
La baza acestei sărbători stau două componente importante mitice, care au evoluat, trecând din era păgână la cea creştină şi ajungând până în zilele noastre. Este vorba întâi de toate de întâlnirea (la început în păgânism) între cele două anotimpuri personificate – iarna şi primăvara, care a devenit în creştinism sărbătoarea Întâmpinării Domnului, consacrată primirii pruncului Iisus de către bătrânul evlavios, dreptul şi temătorul de Dumnezeu Simeon la templul din Ierusalim; iar în cel de-al doilea rând, ritualul păgân al purificării cu foc şi apă, care a devenit în creştinism curăţirea Maicii Domnului în cea de-a 40-ea zi după naşterea lui Iisus, la templul din Ierusalim. I
Ideea întâlnirii celor două anotimpuri stă la baza formelor denumirii populare a sărbătorii denumită Stretenia, Stratenia ş.a. Termenul provine din slavona veche „vstrecea” – întâlnire, întâmpinare. Cuvântul slav a evoluat aproximativ astfel: vstrecea – vstrecenie – stratenie.
Trebuie să menţionăm şi ce de-a doua componentă a Streteniei – sărbătoarea romană a purificării. La romani în februarie – luna premergătoare Anului Nou (când acesta se marca la 1 martie) – era timpul purificării, ispăşirii păcatelor, în preajma începutului lucrărilor în câmp; purificarea se făcea cu ajutorul focului şi apei. În procesul formării mitologiei creştine ideea întâlnirii imaginare a iernii cu primăvara, fiind completată cu tradiţia pagină a purificării (la romani) şi totodată cu vechile sărbători ale urşilor, lupilor din preajma primăverii s-au transformat treptat în sărbătoarea creştină a Întimpinării Domnului.
Astfel este edificator faptul, că denumirile populare de astăzi ale sărbătorii Întimpinării Domnului la catolici conţin şi cuvântul luminare: Curăţirea Maicii Domnului cu lumânări, Sărbătoarea luminărilor ş. a. Deci ritualurile de folosirea a focului şi apei în păgânism au devenit, în era creştină, tradiţii bisericeşti cu lumânări aprinse, cu agheasmă.
Întâmpinarea Domnului sau Stretenia este, prin tradiţie, ziua când se întâmpină iarna cu primăvara şi când, prin intermediul ursului, care iese atunci din bârlog, se pot face previziuni meteorologice importante. În acest sens se desfăşurau şi ceremoniile de propiţiere pentru rodul viilor (Târcolitul viilor). Dacă îşi strică ursul bârlogul său, în această zi, cu toate că afară e frig, primăvara este aproape; dacă el iese afară în această zi, însă intră din nou în bârlog, cu toate că afară este frumos, va fi încă iarnă. Ursul în această zi iese din peştera sa afară şi joacă jur-împrejur şi, dacă este soare şi-şi vede umbra, atunci se bagă în bârlog şi nu iese, ci mai doarme încă şase săptămâni, căci chiar atât mai ţine iarna; iar dacă nu-şi vede umbra, atunci rămâne afară şi iarna se întrerupe. Pe lângă sărbătoarea ursului, o mai putem menţiona şi pe cea a boului. Nu este vorba numai de protecţia deosebită pe care trebuia să o primească pentru a nu fi atacat de urs sau lup. În vederea apropiatelor munci ale câmpului, vitele cornute erau hrănite direct din mâinile oamenilor, nu cu furca, ca un semn al respectu