In a treia zi de Pasti, Preasfintitul Parinte Ignatie, Episcopul Husilor, a savarsit Sfanta Liturghie la Manastirea „Schimbarea la Fata” din municipiul Husi.
In cuvantul de invatatura, Preasfintia Sa a descris starea launtrica pe care o aveau ucenicii Luca si Cleopa si din ce motiv nu L-au recunoscut pe Hristos:
„Pasajul evanghelic ne vorbeste despre insotirea celor doi ucenici, Luca si Cleopa de catre Hristos, pe Care ei L-au perceput ca fiind un «Strain».
L-au perceput ca pe unul care nu are nicio legatura si nu este la curent cu cele intamplate in Ierusalim.
Din dialogul lor cu Domnul Hristos reiese, cu suficienta pregnanta, faptul ca drama Vinerii celei Mari era mult mai puternica in sufletele lor decat nadejdea ca ei se vor intalni cu Hristos Cel inviat.
In drumul acesta, de la Ierusalim la Emaus, s-a consumat una din cele mai minunate calatorii pe care a putut-o consemna vreodata istoria umanitatii.
A fost o calatorie in care cei doi ucenici au constatat ca inima lor ardea, era invapaiata de tot ceea ce Hristos le graia.
Si noi avem propriile noastre drame si tragedii pe care le purtam in sufletul nostru. Le framantam in mintea noastra si credem ca aceste incercari sunt fara de sfarsit, ne pun in situatii limita, din care nu putem iesi.
Intotdeauna, atunci cand omul experimenteaza iadul suferintei, Dumnezeu este Cel care se apropie discret de el si il insoteste.
Din pacate, de cele mai multe ori, Il simtim pe Dumnezeu ca pe un «Strain». Nu stim Cine este, nu pricepem cum ne vorbeste si cum ni se adreseaza inimii noastre.
Ramanem in etapa aceasta in care Dumnezeu este aproape de noi, este chiar in noi, dar noi nu avem aceste simturi duhovnicesti de a ne bucura de prezenta Sa”.
Parintele Episcop Ignatie a subliniat realitatea ca Dumnezeu este alaturi de om in suferintele lui, chiar daca acesta, acaparat de ele, nu Il sesizeaza:
„Viata noastra, ca oameni calatori, este aidoma primei parti a calatoriei pe care Luca si Cleopa au facut-o cu Hristos.
Noi nu mai ajungem la bucuria a ceea ce au experimentat acesti doi ucenici minunati, care au fost sinceri. Pe cale, ei parca se spovedeau lui Dumnezeu, fara sa stie ca El este langa ei.
Cei doi ucenici I-au reprosat lui Iisus, «Strainul», care i-a acompaniat pe tot parcursul distantei dintre Ierusalim si Emaus, ca El este strain in Ierusalim si ca nu stie ce s-a intamplat, in aceste zile, in el.
Asa ne comportam noi fata de Dumnezeu, in suferintele, in tragediile si conflictele noastre interioare. Il tragem la raspundere cand El, de fapt, este foarte aproape de noi.
Realmente, Dumnezeu este intotdeauna in interiorul suferintei pe care noi o induram si pe care nu reusim sa ne-o asumam la modul plenar. Nu este o autoamagire, ca sa ne dam sperante.
Dumnezeu, si de-L simtim si de nu-L simtim, este intotdeauna in suferinta omului.
El este prezent in spaimele si in nelinistile omului, asa cum a fost prezent si i-a insotit pe cei doi ucenici care erau foarte tristi.
In drumul lor, de la Ierusalim la Emaus, privirile celor doi ucenici se amestecau cu pulberea pamantului, asa cum era si inima si viata lor.
Erau dezamagiti ca Cel in care isi pusesera cea mai mare nadejde, se pare ca i-a inselat.
Insa, dupa ce au ajuns la Emaus, cind s-au asezat la masa – la cea mai frumoasa cina euharistica, Hristos, cand a frant painea, S-a facut nevazut. Atunci au cunoscut ca «Strainul» a fost Hristos.
Atunci cand Dumnezeu se face nevazut, devine si mai vazut, mai cunoscut in inimile noastre.
Oare de ce ucenicii nu au avut curajul sa se exteriorizeze, sa-L intrebe, pe langa toate celelalte lucruri, Cine este, de inima lor arde cu asa multa putere?
Pentru ca ei nu aveau inca puterea de a marturisi frumusetea din inimile lor. Erau prea coplesiti de durere, de drama Vinerii celei Mari, incat sa aiba aceasta capacitate de a vorbi de ceea ce se intampla frumos in inimile lor”.
La final, Ierarhul Husilor, insistand asupra realitatii prezentei lui Dumnezeu alaturi de cei in suferinta, a indemnat la o cercetare mai atenta a propriei vieti launtrice:
„Atunci cand suntem cei mai tristi, dezamagiti si lipsiti de speranta, Dumnezeu este «Strainul» care ni se alatura.
De noi depinde cata capacitate avem ca sa Ii simtim prezenta in viata noastra.
Este foarte greu, daca nu avem sinceritate fata de Dumnezeu. Daca nu avem o viata launtrica profunda, asa cum au avut-o cei doi ucenici.
Daca ei nu ar fi avut o viata launtrica profunda, cuvantul lui Dumnezeu nu ar fi putut patrunde pana in adancul inimilor lor. S-ar fi oprit undeva la crusta pacatului.
Avem nevoie de foarte multa interiorizare, de rasucire inspre noi insine, ca sa Il simtim pe Domnul ca vine adanc in inima noastra si ne aprinde inimile.
Sa ne aprinda Domnul inimile fiecaruia cu focul Invierii Sale”!