Este posibil ca oamenii care au o stare materială bună sau au reuşite profesionale să spună despre ei că nu merită succesul pe care l-au obţinut prin forţe proprii. Mai mult, cred că au reuşit să îi păcălească pe alţii şi stau mereu cu teama că vor fi deconspiraţi, ceea ce le produce stres şi anxietate.
Mai frecvent decât de crede (afectează în jur de 70% din populaţie), sindromul impostorului a fost identificat pentru prima dată în 1978 de psihologii Pauline Rose Clance şi Suzanne Ament Imes. Există 3 trăsături ale acestui sindrom:
· Persoana are impresia că înşală lumea când vine vorba de reuşitele sale profesionale reale şi de competenţele sale. Din acest motiv, se percepe ca fiind un impostor;
· Ca o urmare a acestui sentiment de impostură, persoana resimte frică şi anxietate, precum şi temerea că va fi demascată.
· Persoana are impresia că există cauze externe care explică succesul unei acţiuni proprii, nicidecum meritele nu sunt ale sale.
Ar avea origini în copilărie
Sindromul impostorului ar avea origini în copilărie. Mai exact, ar fi o reacţie la mesajele greşit înţelese de copil acasă sau la şcoală. De exemplu, copilul lăudat acasă şi considerat deştept de familie, dar perceput la şcoală ca fiind un elev mediu va putea considera ca aproape de realitate varianta negativă. De aceea, la maturitate va putea dezvolta sindromul impostorului. Totodată, dacă familia nu apreciază reuşitele copilului care să îi permită să îşi construiască o imagine de sine pozitivă pe baza calităţilor sale reale, ca adult, el va avea dificultăţi să se bucure de realizările sale, deşi succesul este obţinut pe baza meritelor lui.