Pe 10 februarie, în fiecare an este sărbătorit cu mare cinste de către biserică dar și de tradiția populară, sfântul Haralambie, Haralampie sau Haralampie de ciumă una din cele mai violente pandemii din istoria lumii a fost cauzată de o o bacterie numită ,,yersinia pestis" este responsabilă de boala numită ciumă sau „moartea neagră”. Primele semnalări despre apariția ciumei negre în Europa datează din 1347. Douăsprezece corăbii italiene care se întorceau din Asia cu mărfuri și pasageri au ancorat în portul sicilian Messina. Parte din echipaj și mulți călătorii au ajuns slăbiți, morți sau pe moarte. Dar pe corăbii, pe lângă oameni, mai erau și nelipsiții șobolani care au coborât pe uscat și s-au împrăștiat printre șobolanii de pe uscat pe care i-au infestat cu puricii care se hrăneau cu sânge infestat erau purtători de bacteria răspunzătoare de boală. Orașele portuare europene, aglomerate și insalubre asigurau un mediu de viață propice pentru șobolani și puricii lor. Când șobolanii au început să moară din cauza bolii, puricii au căutat altă sursă de sânge, în cazul acesta – oamenii. Astfel, puricii infectați cu bacteria ciumei prin intermediul șobolanilor, au cauzat moartea a milioane de oameni. Durerile îngrozitoare, transpirația și frisoanele erau principalele simptome ale bolii. Totuși mai era ceva care îi deosebea pe cei care sufereau de ciumă de cei care aveau doar febră mare: în zona axilară, pe gât, și eventual în zona inghinală apăreau niște umflături pline cu puroi, numite „buboane”; la început erau de culoare roz, apoi purpurii, iar în final negre, putând ajunge la dimensiunea unor portocale. Victimele mureau în chinuri groaznice. În câțiva ani, aproape jumătate din populația Europei a murit. Mulți care au trăit pe vremea când ,,Moartea Neagră" a bântuit Europa au crezut că venise sfârșitul lumii. Astăzi, grație medicinii moderne, ciuma a fost aproape eradicată în toate țările civilizate.
Sfântul Aralam, în calendarul popular, este considerat şi până azi patronul ciumei, păzitor de foamete şi izgonitor de duhuri necurate, făcător de minuni, păzitor al morţii, stăpânul şi purtătorul tuturor bolilor, ziua sa fiind păzită ca oricare altă mare sărbătoare şi ţinută cu mare străşnicie prin post şi fără de muncă. Sfântul este vestit pentru puterea credinţei sale şi entuziasmul cu care împărtăşea sfintele învăţături creştine şi cinstit pentru faptele măreţe ce le-a săvârşit atât pentru oameni cât şi pentru animale.
Sfântul Haralampie bătrân cu trupul, era în etate de 113 ani, dar nu cu sufletul, s-a învrednicit de Împărăţia lui Dumnezeu prin moarte mucenicească, în vremea împăratului Septimius Sever, crezând că un om bătrân este uşor de înduplecat pentru a se lepăda de Hristos şi să se închine la idoli, a fost supus unor chinuri groaznice, ca apoi să fie jupuit de viu pentru credinţa în Hristos, sfântul le-a spus prigonitorilor săi: „Vă mulţumesc vouă fraţilor că, jupuind trupul meu cel vechi şi bătrân, mi-aţi înnoit sufletul cu haina cea nouă a suferinţei pentru Mântuitor şi pentru biserica sa”. Fidel până la capăt credinţei sale, Haralambie a murit în închisoare, decapitat şi tăiat în bucăţi, nu înainte însă ca Dumnezeu să-i fi îndeplinit ultima şi unica sa dorinţă, formulată chiar de către sfânt: „Cel ce va ţine ziua mea şi va posti-o, de acela să nu se apropie nici o boală”. Sfântul chiar și în timpul chinurilor a făcut mari minuni şi i-a adus pe mulţi la
credința cea adevărată. Însăși Calina, unica fiică a împăratului, a abandonat închinarea la idolii tatălui ei şi s-a creștinat întru Hristos.
Ea era reprezentată în iconografia de la jumătatea sec. al XIX-lea şi în imaginaţia ţăranilor asemeni unui schelet, un personaj malefic, cu mari aripi negre şi o sabie lată în mână, sau o creatură cu un picior de vacă şi unul de om, încornorată şi înzestrată cu o coasă ucigătoare cu care reteza vieţile celor neascultători de rânduielile stabilite şi care, din fericire, era ţinută în lanţ de către puternicul sfânt. Se spunea că fiindcă ciuma era cât pe ce să nimicească toţi oamenii de pe pământ, însuşi Dumnezeu i-ar fi dat-o lui Haralambie în grijă.
Potrivit mentalităţii arhaice spiritul ciumei se întrupa într-o „urâciune de babă” numită deseori ,,Mama Muşa”. Potrivit unei legende baba în miniatură ar fi fost băgată într-o nucă, Sfântul Haralambie purtând tot timpul această nucă în sân; uneori, sfântul îi dădea drumul pentru a mânca rădăcini, ghindă sau pădure tânără, iar când vedea că răutatea în lume e prea multă, o mai scăpa şi printre oameni.
Oamenii au avut diverse forme de a se apăra de ciumă pe parcursul veacurilor: organizau ospeţe copioase în mijlocul drumului, crezând astfel că ciuma se va sătura şi va pleca; confecţionau o aşa-numită „cămeşă a ciumei”, aceasta se făcea într-o singură noapte de nouă babe şi dintr-un singur caier de cânepă, cu care îmbrăcau pe cel bolnav.
Femeile în mediul rural făceau un colăcel, îl coceau înainte de răsăritul soarelui, îl rupeau în patru bucăţi, aruncându-le în cele patru vânturi pentru ca ciuma să ,,plece pe pustii locuri”. Oamenii duceau colaci la biserică, ca să fie sfinţiţi şi mâncau din ei când erau bolnavi sau îi împărţeau ca să se îndure sfântul să nu dea drumul ciumei din lanţ.
La sate, Sfântul Haralambie este cunoscut ca un apărător împotriva bolilor ce cuprind animalele, drept pentru care oamenii obişnuiesc să aducă la biserică tărâţă, sare, cartofi, mere, colivă şi colaci, pentru a fi sfinţite, fiind destinate celor bolnavii din casă dar şi cereale si sare pentru hrana animalelor spre a fi binecuvântate de preoţi. O parte din această hrană a vitelor, ca leac pentru eventuale boli ale acestora.
Totodată se fac pomeni pentru cei care au avut o moarte grea şi se dau de pomană colivă, covrigi, lumânări de sufletele morţilor dar şi pentru paza vieţii şi a gospodăriei. De Sfântul Haralambie se obişnuia să se facă agheasmă la biserică, care era apoi băută de către cei din casă pentru sănătate, folosită pentru spălat duminică de dimineaţă, dar şi pentru a stropi grajdurile, vitele şi pomii pe tulpină pentru a-i apăra de uscăciune pe perioada verii. În credinţa populară se spune că dacă plouă în ziua de Sf. Haralambie, va mai ploua alte patruzeci de zile la rând.
Sfântul Haralambie mai este considerat prin unele zone şi sfântul care strânge sufletul omului. De aceea, celui care lucrează de ziua lui şi pentru cei păcătoşi vor fi bolnavi tot timpul anului iar sufletul iese cu chinuri iar pentru cei smeriţi şi cu frică de Dumnezeu, cu multă blândeţe.
Sfântul Haralambie, este considerat în folclorul religios românesc protector pentru păsări şi pentru toate animalele din bătătură pentru a fi ferite de boli şi de răpitori dar şi pentru câmp şi semănaturi pentru prevenirea o recoltă bogată. Astăzi nu se înjugă nici un animal de povară.
În perioada creştină erau oficiate anumite slujbe şi rugăciuni către icoana Sfântului Haralambie, care treptat, au înlocuit majoritatea practicilor şi superstiţiilor precreştine.
Deşi ciuma a fost eradicată şi nu mai face astăzi ravagii ca altădată, e bine ca Sfântului Haralambie sau Ziua Ciumei să fie ţinută pentru mult prea multele boli care încă ne afectează sănătatea. De aceea, să ne rugăm ca Sfântul Haralambie să ne aibă mereu în paza sa.
Tuturor ce poartă numele sfântului, un sincer ,,LA MULŢI ANI!”
Dan Horgan
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.
– Surse web: http://www2.iath.virginia.edu/osheim/plaguein.html