Mii de credinciosi au participat duminica, 22 octombrie, la festivitatea de investire a noului episcop de Husi. Au fost prezente autoritatile locale, judetene, primarii municipiilor Vaslui si Barlad, cat si diferiti politicieni din zona judetului Vaslui. La ceremonie a participat si Eduard Popica, prefectul judetului Vaslui.
Ceremonia de intronizare a Preasfintitului Parinte Ignatie Trif a fost oficiata de catre Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, IPS Teofan. Prezenti la momentul festiv au fost si arhiereii: IPS Andrei; IPS Petru; IPS Iosif; IPS Teodosie; IPS Pimen; IPS Ioachim; PS Iustin; PS Andrei; PS Petroniu; PS Siluan; PS Timotei; PS Antonie de Orhei; PS Damaschin Dorneanul.
După otpustul Sfintei Liturghii, PS Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, a citit gramata mitropolitană de întronizare a episcopului ales pentru Huși, iar apoi IPS Părinte Mitropolit Teofan a oficiat ceremonia prin care PS Părinte Episcop Ignatie Trif a primit însemnele episcopale – mantia, crucea pectorală, engolpionul, camilafca și cârja arhierească – și a fost așezat în tronul arhieresc cu rostirea formulelor specifice.
Cuvantul Preasfintitului Parinte Ignatie Trif, noul Episcop al Husilor, la intronizare:
„Va rog sa ma primiti nu ca pe unul care face minuni, nu ca pe un stapan, ci ca pe unul care vrea sa va slujeasca cu autoritatea dragostei, a blandetii, a intelegerii, a impreuna-patimirii si la bine si la rau; ca pe unul care nu vrea „sa iubeasca slava oamenilor mai mult decat slava lui Dumnezeu” (Ioan 12, 43); ca pe unul care nu are nevoie de vorbe lingusitoare, care ametesc orice pamantean; ca pe unul care nu are nevoie de odihna, ci de neostoita truda in via Domnului; ca pe unul care vrea sa se rastigneasca pe altarul dragostei pentru dumneavoastra; ca pe unul care vrea sa va sarute ranile si sa va micsoreze suferinta, atunci cand sunteti indurerati si napastuiti; ca pe unul dispus sa se lepede de el insusi si de tot ceea ce poate impiedica trairea curata a credintei; ca pe unul care iubeste simplitatea si sinceritatea relatiilor dintre oameni; ca pe unul care „nu are nevoie de putere”, ci de „acel cutremurator si minunat, cu totul dumnezeiesc privilegiu, de a iubi pana la moarte, si inca moarte pe cruce”; ca un slujitor al Domnului care, in cuvintele Sfantului Apostol Pavel: „nu trebuie sa se certe, ci sa fie bland fata de toti, destoinic, sa dea invatatura, ingaduitor, certand cu blandete pe cei ce stau impotriva, ca doar le va da Dumnezeu pocainta spre cunoasterea adevarului si ei sa scape din cursa diavolului, de care sunt prinsi pentru a-i face voia” (II Timotei 2, 24-26).
Inaltpreasfintiile Voastre,
Preasfintiile Voastre,
Domnule Ministru Secretar de Stat,
Preacuviosi si Preacucernici Parinti,
Preacuvioase Maici,
Dinstinse oficialitati locale si centrale,
Iubiti frati si surori impreuna rugatori,
In fata acestei chemari a Bisericii noastre de a sluji Eparhia istorica a Husilor, intai de toate as vrea, din adancul inimii mele, sa imi marturisesc deplina constiinta a nevredniciei si smereniei care ma locuieste in asemenea momente de solemnitate sfanta.
In toata aceasta perioada scursa de la alegerea mea de catre Sfantul Sinod al Bisericii noastre in demnitatea de episcop, de pastor al bunilor credinciosi din aceasta parte a Tarii de Jos a Moldovei si pana acum, am trait, la modul existential si profund de ravasitor, faptul ca cel mai greu si infricosat lucru, pentru orice crestin iubitor sincer al lui Dumnezeu, cu atat mai mult pentru un episcop ca mine locuit de multe nedesavarsiri, este sa te incredintezi total si fara nicio cartire voii lui Dumnezeu si sa te duci acolo unde El te calauzeste pentru a deveni un vas ales al sfinteniei si al smereniei Lui. In toata aceasta framantare mi-a fost descoperit, cat se poate de limpede posibil, faptul ca fara harul lui Dumnezeu nimic maret si placut Cerului nu poate fi infaptuit spre slujirea Lui si a oamenilor. Nimic din tot ceea ce tine de credinta si viata Bisericii nu poate fi intemeiat, cu adevarat, decat numai pe cautarea si intrarea convingatoare in interiorul voii si a gandului lui Dumnezeu pentru noi oamenii muritori. De aceea, am deplina constiinta ca „nu la o vrednicie simpla si obisnuita ma cheama Domnul, ci la mai multa slujire si la mai multa nevointa decat de obicei”[1].
Inca viaza in mine duhul Liturghiei care tocmai s-a incheiat si unde intotdeauna invatam ca asa cum Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, ni Se daruieste integral si fara preget sub chipul Sfintei Impartasanii, tot asa si noi trebuie sa ne asumam aceasta stare de daruire integrala pentru oameni si suferintele lor, ca sa devenim painea dragostei, din care sa se infrupte orice suflet naruit si ravasit ce tanjeste neincetat dupa aceasta. Prin urmare, suntem chemati ca prin tot ceea ce facem si gandim sa devenim oglinzi si salase autentice, nu sparte si gaunoase, ale dragostei si bunatatii infinite a lui Dumnezeu, intr-o societate tot mai fragmentata de ura viscerala, minciuna grosolana, calomnie premeditata, rautate disperata si destrabalare smintitoare. De aceea, am nadejde vie ca reimprospatarea acestui adevar, si anume ca un slujitor al lui Dumnezeu – fie episcop, preot sau diacon – trebuie necontenit sa daruiasca, cu timp si fara timp, sufletelor credinciosilor hrana din Trupul si Sangele lui Hristos, dragoste din dragostea infinita a lui Hristos, lumina din lumina coplesitoare a lui Hristos, bucurie din bucuria fara margini a lui Hristos, blandete din blandetea dumnezeiasca a lui Hristos, iertare din iertarea autentica a lui Hristos, viata din viata nemuritoare a lui Hristos si nadejde din nadejdea neclintita a lui Hristos, poate deveni realizabila doar in trairea profunda, constanta, frumoasa si discreta a Tainei Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii. Un mare duhovnic contemporan, Parintele Sofronie, ne avertizeaza ca: „Oricat de puternica ar fi constiinta neputintei noastre, a saraciei si neajunsurilor noastre, in nici un caz nu ne putem lepada de «lucrul» incredintat noua, adica de mantuirea lumii. Nu putem invata lumea contemplarea Dumnezeiestilor taine si a slavei daca noi insine suntem lipsiti de aceea contemplare. Nu putem aduce lumii adevarata libertate, fiind noi insine robi patimii si ai murdariei. Nu vom putea propovadui mila, de nu vom cunoaste noi insine ce este acea mila pe care ne-a adus-o Hristos. Intr-un cuvant, nimeni nu poate aduce in lume ceea ce el insusi nu are; sau a impartasi celorlalti o cunoastere de care el insusi este lipsit; sau a imbogati pe ceilalti cu daruri duhovnicesti de care el insusi este sarac; sau a lumina pe ceilalti, el insusi fiind intuneric”[2].
Evanghelia duminicii de astazi, a vindecarii demonizatului din tinutul Gherghesenilor, ne descrie starea dramatica in care poate ajunge omul despartit de Dumnezeu: era gol de harul lui Dumnezeu, adica de iubirea Lui, pentru ca „de multa vreme nu mai punea haina pe el” (Luca 8, 27); era prins in chingile mortii spirituale, atata vreme cat „in casa nu mai locuia, ci prin morminte” (Luca 8, 27); era sclavul celui rau, „pentru ca de multi ani il stapanea si era legat in lanturi si in obezi” (Luca 8, 29). Prin urmare, tragedia omului care Il pierde pe Dumnezeu poate fi rezumata in aceste trei realitati: lipsa de sens, pentru ca doar iubirea lui Dumnezeu da cu adevarat sens tuturor cautarilor noastre; moarte, pentru ca numai Dumnezeu este viata prin excelenta; sclavie, pentru ca numai Dumnezeu este adevarata noastra libertate, iar raul, cum se mai spune, are identitate si adresa.
De aceea, nu cred ca exagerez afirmand ca lumea de astazi este caracterizata de aceste trei realitati: oameni, care nu mai cauta adevaratul sens, rostul lor in aceasta lume, adica implinirea lor ca fii ai lui Dumnezeu; oameni, care nu mai vor sa fie locasuri de lumina si bucurie, ci morminte intunecate si surse de teroare, frica, lasitate, neliniste si santaj; oameni, care refuza sa traiasca in mod liber, atata timp cat decid sa fie legati de „lanturile” pacatelor, ale urii, ale invidiei, ale desfraului, ale rautatii, ale vicleniei, ale coruptiei, ale batjocurii si strivirii identitatii celuilalt. Cu alte cuvinte, vartejuri fara sens, pentru ca in spatele omului lipsit de Dumnezeu stau demonii „care sunt dusmanii seriozitatii si ai responsabilitatii, amagindu-ne cu tot ceea ce este placere, distractie, succes usor si gandire superficiala. Sunt conducatorii nevazuti pe lunecusul usor al caderilor noastre din tot ceea ce inseamna umanitatea care se mentine si se dezvolta prin trezvie si oboseala neincetata. Precum au cazut ei din adevarata inaltime de ingeri, asa urmaresc sa ne coboare si pe noi din adevarata umanitate, zadarnicind maretul plan al lui Dumnezeu si al mantuirii”[3].
De aceea, episcopilor si preotilor ni se cere la modul imperios sa fim, asa cum ne spune Sfantul Simeon Noul Teolog, „nepartas la orice pacat, in purtarea din afara trebuie sa fim smeriti, iar in starea dinlauntru zdrobiti cu inima. Iar cand stam in fata Sfantului Altar, trebuie sa vedem cu mintea Dumnezeirea, iar cu simturile darurile puse inainte, si inima trebuie sa-L aiba in chip constient pe Insusi Cel prezent in chip nevazut in Sfanta Impartasanie, ca sa-I putem aduce cu indrazneala rugaciunile, sa vorbim cu Dumnezeu-Tatal ca un prieten cu prietenul lui si sa spunem fara de osanda «Tatal nostru Care esti in ceruri», ca unii care Il avem pe adevaratul Dumnezeu si pe Cel ce este prin fire Fiu al lui Dumnezeu locuind in noi prin Duhul Sfant Care locuieste in noi”[4]. Numai in felul acesta putem impreuna sa imprimam in lume si in mentalitatea ei bucuria si lumina lui Dumnezeu, traind deplin implinirea a ceea ce Biserica ne-a invatat in Apostolul de astazi: „Dumnezeu, bogat fiind in mila, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi, cei ce eram morti prin gresalele noastre, ne-a facut vii impreuna cu Hristos – prin har sunteti mantuiti – si impreuna cu El ne-a sculat si impreuna ne-a asezat in ceruri, in Hristos Iisus” (Efeseni 2, 4-6).
Inaltpreasfintiile si Preasfintiile Voastre,
Preacuviosi si Preacucernici Parinti,
Preacuvioase Maici,
Distinsa asistenta,
Asa cum va marturiseam la inceputul cuvantului meu, ma simt coplesit de o reala nevrednicie in fata faptului ca Sfantul Sinod al Bisericii noastre mi-a incredintat spre pastorire una dintre cele mai vechi eparhii din tara noastra pe care imi propun, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa o slujesc cu mult duh de blandete, pricepere, dragoste si cu atentie fata de orice suferinta care poate rani si tulbura sufletele oamenilor, avand in minte cuvintele Sfantului Maxim Marturisitorul: „Straduieste-te sa aduni la un loc pe copiii imprastiati ai lui Dumnezeu, caci aceasta este o trasatura a bunatatii lui dumnezeiesti. Ajuns in fruntea cinstitului trup al Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, articuleaza intre ele madularele lui prin lucrarea ziditoare a Duhului. Si cheama cu glas mare, ca unul ce ai fost facut propovaduitor al invataturilor dumnezeiesti, pe cei de departe si pe cei de aproape si leaga-i cu tine prin legatura de nedezlegat a iubirii Duhului Sfant”[5].
Mi-a fost oferita cinstea de a fi intronizat episcop intr-o frumoasa ctitorie stefaniana (1495) si pasesc pe urmele binecuvantate ale unor ierarhi intelepti, buni, carturari si marturisitori, care au pastorit in stravechea Eparhie a Husilor. [I-as aminti doar pe episcopul Ioan I (1598-1606), cel care impreuna cu domnitorul Ieremia Movila a infiintat Episcopia Husilor; mitropolitul poet Dosoftei al Moldovei (1657-1660); episcopul Mitrofan al II-lea (1683-1686), cel care a supravegheat si tiparit Biblia de la Bucuresti, 1688; episcopul Inochentie (1752-1758), cel care a zidit din nou biserica si palatul episcopal, mitropolitul Iacob Stamate (1782-1792), cel care a adus mana Sfintei Mucenite Chiriachi, de a carei binecuvantare ne bucuram si astazi; mitropolitul Veniamin Costachi (1792-1796), cel care s-a dovedit a fi un bun organizator al scolilor din Moldova; episcopul Melchisedec Stefanescu (1859-1864), cel care ne-a lasat o „Cronica a Husilor”; episcopul Iosif Gheorghian (1865-1879), cel care a fost implicat in ajutorarea armatei romane in razboiul de independenta; episcopul Nicodim Munteanu (1912-1923), viitorul patriarh al Romaniei; episcopul Iacov Antonovici (1924-1931), mare om de cultura, ajungand membru al Societatii Internationale de Studii istorice si sociale de la Paris (1901) si episcopul marturisitor Grigorie Leu (1939-1949), cel care s-a opus ideologiei diavolului rosu al comunismului chiar cu pretul vietii sale, fiind otravit, dupa cate se pare, de catre primul ministru Petru Groza].
Dintre inaintasii amintiti, cel mai la suflet imi este episcopul Grigorie Leu, care in vremuri de prigoana si cumplita opresiune ateist-comunista, s-a dovedit a fi constiinta cea mai vie a Bisericii neamului nostru, nedorind ca sufletul credintei sa fie distrus de ciuma rosie a comunismului. Cred ca si mie imi revine datoria unei marturisiri la fel de curajoase in aceste vremuri de profunde bulversari in planul mentalitatilor social-colective, pentru ca suntem asaltati de alte feluri de ideologii, mult mai perfide si distrugatoare de suflet si de neam, cum este cea a multiculturalismului pervertit, un fel de marxism cultural, care este preocupat de identitatea de grup, [adica de minoritatile gender], nu de persoana ca si chip al lui Dumnezeu, de subminarea si anihilarea Traditiei si a radacinilor noastre crestin-ortodoxe. Altfel spus, Biserica cu valorile propuse de ea doreste respectul de care este firesc sa se bucure.
In acest sens, una dintre prioritatile mele pastorale, pe langa faptul de a sluji, cu smerenie si totala daruire, pe Dumnezeu, clericii, cinul monahal si credinciosii acestei eparhii binecuvantate, pe langa faptul de a avea grija, prin proiecte social-filantropice, de cei aflati in suferinte si lipsuri materiale severe, ca in felul acesta altarul dragostei lui Dumnezeu din Liturghie sa hraneasca altarul inimii aproapelui, va fi si sustinerea familiei traditionale, asa cum Dumnezeu a lasat-o: mama, tata si copii. De ce? Daca vrei sa distrugi credinta unui neam, a unui popor, e nevoie doar sa destabilizezi, sa desfigurezi conceptul de familie. Dezgoleste-o de orice semnificatie crestina, evanghelica si ai reusit absolut totul. De ce totul pare asa de catastrofal? Pentru ca prin familia care creste si se dezvolta in credinta de Dumnezeu se transmite totul: educatia sanatoasa, valorile crestine, credinta si dragostea de neam. Ea este matca unde se plamadeste fermentul asumarii acestor valori. Este „biserica cea mica”, dupa un cuvant inspirat al Sfantului Ioan Gura de Aur. De aceea, consider ca se impune ca forurile legislative ale tarii noastre sa adopte un mecanism onest financiar prin care sa sprijine tinerele familii, dar si pe cele cu copii multi, asa cum acest lucru se intampla firesc in Occident, astfel incat nimeni sa nu mai fie nevoit sa ia calea exilului pentru un trai mai bun, lasandu-si acasa copiii in grija bunicilor sau a rudelor. Faptul ca inca mai sunt familii triste, distruse din cauza divorturilor, a infidelitatilor conjugale, copii parasiti, abandonati si care stau departe de parintii lor, femei maltratate, este si responsabilitatea noastra, a „familiei celei mari”, a celor care credem in Hristos si formam Biserica cea vie, pentru ca nu ne rugam pentru ei, nu ii ajutam din punct de vedere material, nu ii invaluim cu atentia noastra, nu reusim sa le aratam dragostea frumoasa a lui Dumnezeu, nu semanam in sufletele lor suferinde mangaierea si nazuinta dupa bucuria de a fi impreuna, parinti si copii, si pentru ca nu avem constiinta unitatii tuturor in Dumnezeu. De aceea, rugati-va neincetat pentru orice lacrima care cade peste obrazul unui copil si care este singur, pentru ca parintii lui sunt in strainatate ca sa castige o paine mai buna; rugati-va pentru orice mama careia ii arde sufletul de dor dupa copilul lasat acasa, in tara, in grija bunicii sau a rudeniilor; rugati-va ca familia sa traiasca in chip deplin bucuria de a fi tot timpul impreuna si de a spori in credinta si in dragostea lui Dumnezeu; rugati-va ca Dumnezeu sa va dea puterea de a pastra unitatea familiilor dumneavoastra, asa cum aveti grija ca trupurile dumneavoastra sa nu sufere nicio vatamare.
Preacuviosi si Preacucernici Parinti, Preacuvioase Maici si cinstit popor al lui Dumnezeu din Eparhia Husilor,
Va rog sa ma primiti nu ca pe unul care face minuni, nu ca pe un stapan, ci ca pe unul care vrea sa va slujeasca cu autoritatea dragostei, a blandetii, a intelegerii, a impreuna-patimirii si la bine si la rau; ca pe unul care nu vrea „sa iubeasca slava oamenilor mai mult decat slava lui Dumnezeu” (Ioan 12, 43); ca pe unul care nu are nevoie de vorbe lingusitoare, care ametesc orice pamantean; ca pe unul care nu are nevoie de odihna, ci de neostoita truda in via Domnului; ca pe unul care vrea sa se rastigneasca pe altarul dragostei pentru dumneavoastra; ca pe unul care vrea sa va sarute ranile si sa va micsoreze suferinta, atunci cand sunteti indurerati si napastuiti; ca pe unul dispus sa se lepede de el insusi si de tot ceea ce poate impiedica trairea curata a credintei; ca pe unul care iubeste simplitatea si sinceritatea relatiilor dintre oameni; ca pe unul care „nu are nevoie de putere”, ci de „acel cutremurator si minunat, cu totul dumnezeiesc privilegiu, de a iubi pana la moarte, si inca moarte pe cruce”[6]; ca un slujitor al Domnului care, in cuvintele Sfantului Apostol Pavel: „nu trebuie sa se certe, ci sa fie bland fata de toti, destoinic, sa dea invatatura, ingaduitor, certand cu blandete pe cei ce stau impotriva, ca doar le va da Dumnezeu pocainta spre cunoasterea adevarului si ei sa scape din cursa diavolului, de care sunt prinsi pentru a-i face voia” (II Timotei 2, 24-26). In acest sens, va cer staruitor ca orice neputinta, scapatare sau zvacnire involuntara de nevrednicie din partea mea, inerente firii umane pacatoase, sa le asezati in „rugaciunea dragostei” in fata lui Dumnezeu, ca totul sa se prefaca in nimic, iar eu sa devin un vas al sfinteniei si slavei lui Dumnezeu, ca in felul acesta „sa domneasca deplin constiinta ca sunt in Duhul lui Hristos” (Parintele Sofronie Saharov), ca in felul acesta sa pot purta crucea slujirii, care asa cum spune Sfantul Ignatie Briancianinov, „este catedra celei mai inalte cuvantari de Dumnezeu”.
De aceea, in toata slujirea mea ma voi lasa calauzit de cuvintele ocrotitorului meu spiritual, Sfantul Ignatie Teoforul care ma indeamna acum: „Te rog in harul in care esti imbracat sa adaugi la alergarea ta si sa-i indemni pe toti sa se mantuiasca. Apara-ti locul cu toata grija trupeasca si duhovniceasca. Poarta de grija de unire, decat care nimic nu e mai bun. Poarta-i pe toti, cum si Domnul te poarta pe tine. Suporta-i pe toti in iubire, precum si faci. Fa-ti ragaz pentru rugaciuni neincetate. Cere pricepere mai multa decat ai. Privegheaza avand duh neadormit. Vorbeste cu fiecare cu egala deschidere. Poarta bolile tuturor ca un atlet desavarsit, ca si Domnul a toate caci El, spune Scriptura, a luat neputintele noastre si a purtat bolile noastre (Is 53, 4). Si unde e osteneala mai mare, acolo si castigul e mai mult”[7].
Avand in minte, in constiinta si in memoria inimii toate acestea, momentele de fata ma indatoreaza sa fiu recunoscator si cu duh de multumire intai fata de Dumnezeu Cel slavit in Treime de Persoane, Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, ocrotitorii Catedralei episcopale, Sfantului Ignatie Teoforul, episcopul martir al primelor veacuri crestine si ocrotitorul meu duhovnicesc, Sfintei Chiriachi, protectoarea Episcopiei Husilor, care a ajuns aici prin osteneala vrednicului episcop al Husilor, Iacov Stamati (1781-1791), ardelean de origine. Cum nimic in lumea aceasta nu este produsul hazardului, vreau sa va marturisesc ca minunatul sat de munte din care provin, Bilbor, ii are ca patroni spirituali tot pe Sfintii Apostoli Petru si Pavel, iar ziua de praznuire a Sfintei Chiriachi este aceeasi cu ziua mea de nastere, pentru care dau slava lui Dumnezeu si tuturor sfintilor.
Apoi, vreau sa multumesc intens Preafericitului Parinte Patriarh Daniel si membrilor Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane pentru increderea nemeritata acordata, dragostea discreta si incurajarea de care mi-a fost dat sa am parte.
De asemenea, vreau sa-i multumesc Inaltpreasfintitului Parinte Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, care m-a asumat atat de frumos si parinteste, incat nu m-am simtit nicio clipa ca sunt singur in aceste momente de inceput de misiune sfanta in Eparhia Husilor. Ii multumesc si il asigur ca ma voi raporta la Inaltpreasfintia Sa ca la un staret de la care astept povata ori de cate ori este nevoie, iar la membrii Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei ca la niste frati mai mari intru slujire si experienta pastorala. Deopotriva, aduc calda recunostinta Inaltpreasfintiei Sale si colaboratorilor de la Centrele Eparhiale, membrilor Permanentei eparhiale din Iasi si Husi pentru organizarea atat de frumoasa si plina de bucurie a acestui eveniment.
In egala masura, vreau sa-i multumesc cu toata fibra fiintei mele duhovnicului meu bun si bland, Inaltpreasfintitului Parinte Mitropolit Andrei al Clujului, Maramuresului si Salajului pentru tot ceea ce a investit deosebit in mine de la „croiala pana la cusatura”. Parintele Rafail Noica, intr-o conferinta tinuta la Cluj, avea sa spuna „m-am nascut atunci cand l-am cunoscut pe Parintele Sofronie, chiar daca aveam 20 de ani”. Preluand acest gand, pot afirma cu certitudine, pastrand, desigur, proportiile, ca eu m-am nascut, duhovniceste si teologic, atunci cand l-am intalnit si l-am cunoscut pe Inaltpreasfintitul Parinte Mitropolit Andrei. Va multumesc intens.
Totodata, vreau sa multumesc, in chip special, Inaltpreasfintitului Parinte Mitropolit Iosif al Europei Occidentale si Meridionale, precum si celorlalti frati episcopi din cadrul aceleiasi Mitropolii, PS Siluan al Italiei, PS Timotei al Spaniei si Portugaliei si PS Marc Nemteanul, pentru jertfa si dragostea de a-mi fi alaturi in aceste momente binecuvantate, pentru frumosii ani de slujire ai romanilor plecati in Europa, precum si pentru ajutorul, spiritul de fratietate pe care l-am simtit din plin in cei sase ani de colaborare. Va multumesc, Inaltpreasfintite Parinte Mitropolit Iosif, pentru delicatetea si nobletea de care m-ati bucurat continuu si va rog din toata inima si cu toata fiinta mea sa ma considerati in continuare ca pe un membru de suflet si casnic al Mitropoliei Europei Occidentale si Meridioanale, din moment ce nu mai este cu putinta din punct de vedere jurisdictional-canonic.
Multumesc intens ierarhilor de fata, prezenti la acest eveniment, pentru incredere si bunavointa de a-mi fi tot timpul aproape si pentru jertfa de a fi partasi la acest eveniment.
Multumesc domnului ministru Victor Opaschi, pentru cuvant, pentru sinceritate si prezenta, nadajduind intr-o colaborare frumoasa in toate proiectele eparhiei Husilor.
Vreau sa multumesc dascalilor mei de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia, dintre care as evidentia pe parintele profesor Emil Jurcan si parintele Profesor George Remete, precum si colegilor mei de Seminar si Facultate, majoritatea dintre ei – profesori si colegi – fiind de fata, pentru ca este locul unde am invatat sa nu pornesc pe calea slujirii decat punand in cumpana marea dragoste a lui Dumnezeu si puterea mare a exemplului vietii personale. Oriunde merg, in lumea intreaga, port cu multa demnitate si bucurie perioada formarii mele la Seminarul Teologic, la Facultatea de Teologie si la Catedrala Reintregirii Neamului din Alba Iulia, ca student, dascal si slujitor al altarului, avand in minte toti credinciosii si tinerii, multi prezenti aici, de care ne leaga atatea bucurii sfinte.
Multumesc Centrului Eparhial, preotilor, monahilor, monahiilor din Episcopia Husilor pentru bucuria de trai impreuna acest eveniment al istoricei eparhii, fiind un indiciu al dragostei si al deschiderii de inima a unora fata de altii.
Vreau sa multumesc tatalui meu, care sigur acum ma priveste din cer si imi spune „sa sporesc bucuria si sa fiu un om cinstit oriunde voi fi”, mamei mele, care a aruncat asa de frumos samanta credintei in Dumnezeu in sufletul meu, familiei mele, rudelor mele, precum si tuturor consatenilor din satul Bilbor, care au venit intr-un numar atat de impresionant, in frunte cu parintele Dumitru Apostol, protopop de Toplita si parohul comunei mele natale, caruia ii datorez intuitia statornica si plina de viziune de a ma indruma inspre studiile teologice si cu bunul meu unchi, Ilie Trif, primarul acestei comune.
Multumiri alese tuturor autoritatilor locale si centrale si presei, pentru bunavointa de a participa la aceasta bucurie a Eparhiei Husilor, asigurandu-i pe toti de sinceritate si colaborare pentru „binele comun” al credinciosilor din judetul Vaslui.
Nu in cele din urma, vreau sa va multumesc dumneavoastra, iubiti credinciosi, pentru osteneala si impreuna rugaciune. Cand eram preot in Alba Iulia, mergeam cu o oarecare regularitate sa impartasesc o femeie in varsta din Apuseni, care, de fiecare data dupa spovedanie si impartasanie, imi multumea intr-un fel cum niciodata nu mi-a multumit nimeni: „multumeasca-va Dumnezeu, parinte, ca io nu-s vrednica sa va multumesc si sa va pupe Dumnezeu sufletul”. Asa va spun eu dumneavoastra: „multumeasca-va Dumnezeu ca eu nu sunt vrednic sa va multumesc si sa va pupe Dumnezeu sufletul”. Amin. „