Cea de-a treia săptămână a lunii octombrie este perioada când se serba Brumalia la romani precum şi Anul Nou Dacic, corespunzând cu Dionisiacele Câmpeneşti şi fermentarea vinului la populaţia tracă iar în credinţa ortodoxă Sf. Evanghelist Luca.
Sfântul Evanghelist Luca, originar din Antiohia, Siria antică, a fost un om cu o educaţie aleasă, de profesie medic, un bun cunoscător al filosofiei, dar şi un talentat artist plastic, devenind ucenic al Sfântului Pavel, căruia i-a şi urmat până la moarte. Toate aceste talente avea să le pună în mod strălucit în slujba credinţei creştine. În căutarea adevărului ajunge la Ierusalim unde Îl cunoaşte pe Iisus. Apropierea de EL i-a schimbat cu totul destinul căci, de la vindecarea trupească a pacienţilor săi, Evanghelistul Luca avea să se dedice cu totul celor spirituale. De la Sfântul Apostol Luca avem cea de-a treia Evanghelie. Se spune că nu a fost căsătorit şi că a murit la vârsta de 84 de ani, în Boetia.
Lucinul sau Ziua Lupului, o altă tradiţie pastorală moştenită din păgânism dedicată lupului, deschide sărbătorile toamnei prin Filipii de Toamnă, Filipul cel Mare, Vovidenia, Sântandrei, Noaptea Strigoilor, Tărbacul Câinilor, Zilele Bubatului, sărbători ce formează un scenariu ritualic de înnoire a timpului, un adevărat ciclu de zile festive închinate lupului, animal totem al dacilor, căruia calendarul popular românesc îi consacră nu mai puţin de 35 de sărbători populare, dintre care 18 cu dată fixă. Două serbări mai importante ale lupului le regăsim la 16 ianuarie de Sf. Petru de iarnă, denumit şi „Lanţul lui Sf. Petru” sau „Nedeea Lupilor” şi la 29 iunie unde se serbează Sf. Petru de vară când patronul spiritual îi dezleagă şi le dă voie să mănânce din vitele şi din oile oamenilor.
Românii, trăind în acest spaţiu deschis influenţelor străine, şi-au conturat un cult aparte al lupului bazate pe unele cutume autohtone amplificate şi de o trans-culturaţie specifică, animalului oferindu-i-se mai multe zile din an cu drept de sărbători populare.
Amerindienii îl venerau pentru că îl considerau un spirit rezistent, devotat, în care se poate metamorfoza şi omul cu condiția esențială de a avea voință suficientă.
Grecii și popoarele nordice conferă lupului sensul de adept al luminii, de erou războinic, sau strămoş mitic, întruchipat de zeităţile Belenos, respectiv Apollo Lykaios. În mitologia chineză îl regăsim drept creatorul dinastiilor chineză şi mongolă, în ipostaza lupului albastru ceresc, paznicul palatului ceresc, identificat cu steaua Sirius. Popoarele turce profită până târziu de simbolistica sa de războinic dacă stăm să ne gândim că Atatürk, tatăl turcilor, este numit de către adepţi Lupul Cenuşiu. Poporul turc reconstruieşte aşadar o mai veche imagine, cea a unui Gingis Han mitic, lupul albastru, simbol al luminii uraniene, care se uneşte cu căprioara albă ce reprezintă pământul, dând naştere poporului. Caracterul polar pe care îl adoptă mitologia chineză se datorează faptului că lupul a fost atribuit nordului. Acest aspect îl întâlnim şi la alte popoare, în special la vechii gali sau romani unde lupul era tratat ca un zeu, Lupercus, ocrotitor al turmelor, iar sub influenţa grecească este confundat cu zeul Pan-lupul. Şi japonezii îl invocă uneori în calitate de apărător în faţa altor animale. O forţă furibundă, greu de stăpânit dar totuşi o forţă de netăgăduit.
Demonstrat este faptul că bazele cultului lupului, în spaţiul carpatic, datează încă din vremuri ancestrale, undeva prin paleoliticul timpuriu, însă se crede cu tărie că poporul român s-a născut sub semnul lupului, un neam predestinat războaielor, înfruntării invaziilor şi cotropirilor repetate dar şi curajului dus până la sacrificiul suprem. Fără să fi avut un cult de prim rang într-o implicare politică a vremii, lupul a fost un animal deosebit de respectat în spaţiul carpatic, oferindu-i-se o mitologie bogată, ale cărei reminiscenţe au dăinuit multă vreme. A fost folosit la un moment dat ca simbol emblematic organizării cetelor de războinici, aceasta având drept bază o origine totemică a triburilor pre-getice, dovadă fiind şi simbolul solar, lupul alb, imortalizat pe stindardul dacic de mai apoi, dragonul cu cap de lup şi trup de şarpe, sintetizând simbolismul zalmoxian, deoarece ambele animale se referă la principiile creatoare. Animalului mitic i s-a atribuit şi o gândire supranaturală, el fiind investit cu un rol sacrosanct, evoluând către adorare, totul în limitele unui cod etic mereu regenerat, prin transfigurarea realului în sacru, credinţele dominante venind de la sine. La multe popoare primitive întâlnim tradiţia metamorfozării omului în lup. Lupul este mai mult animal de pază decât animal vorace.
În mitologia populară românească, el înseamnă mult mai mult astfel că până la mijlocul secolului trecut, sărbătoarea era pregătită cu mare fast, fiind data care marca strângerea lupilor în haite, urmată de împerecherea lor. Ziua era patronată de una dintre divinităţile protectoare ale acestor animale, Lupul, sinonim cu sălbăticia și este atât un simbol al luminii, soarelui şi focului pentru că vede în întuneric, cât şi al demonilor care sălăşluiesc în ascunzişuri.
Lupul, ca simbol mitologic, derivă dintr-un animal real. Cultul, destul de răspândit, este întâlnit în cultura tradiţională în domenii precum: păstorit, medicina populară, meteorologie populară, în folclorul juridic, precum şi în diferite credinţe, datini şi superstiţii, toate argumentând perpetuarea totemică a animalului până destul de recent. Interesant este faptul că gândirea magică a poporului a eliminat măştile de lup în cadrul ceremonialului de Anul Nou, alături de alte reprezentări mito-zoomorfe (urşi, cerbi, capre, căiuţi etc.), dar aici au fost multe sărbători populare dedicate temutului animal.
Lucinul a preluat numele Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca, prăznuit în aceeaşi zi de Biserica Ortodoxă. La fel s-a întâmplat şi în cazul Filipilor de Toamnă (10-30 noiembrie), care au preluat numele Sfântului Apostol şi Evanghelist Filip, prăznuit pe 14 noiembrie. În accepţia ţăranului român, această zi anunţă începutul răstimpului în care lupii se înmulţesc, perioadă care va dura 80 de zile, până la Filipii de Iarnă, în ziua numită Dragostiţele.
Tema lupului apare pe pridvoarele pictate ale mânăstirilor Horezu, Voroneţ, Suceviţa, Gura Humorului, sub forma unei guri enorme de balaur ce semnifică Gura Iadului care înghite păcătoşii ce nu pot trece Vămile Văzduhului.
Pendulând între benefic şi malefic, lupul stă sub semnul Lunii, fiind considerat de ţărani drept patron al iernii înfrigurate.
Acest animal-devorator al Soarelui şi al Lunii, datorită faptului că vede noaptea, este adesea asociat cu simbolurile luminii iar în mediul pastoral, lupul nu este văzut doar ca distrugător al turmei, ci şi ca singurul animal ce poate vedea dracii, alungă bolile copiilor mici şi călăuzeşte sufletul mortului.
Totodată, lupul continuă să fie o prezenţă simbolică de necontestat în momentele cheie din viaţa omului. Copiii bolnăvicioşi sau slăbiţi fizic primeau în această zi un nume nou, cel de Lupu, pentru ca bolile să nu-i depisteze, aceştia fiind de acum în permanenţă sub ocrotirea lupului. Această schimbare de nume poartă denumirea de ,,botezul păgân al copiilor” şi se face pentru a-l întări pe noul născut şi a-l face puternic, precum lupul. Dealtfel, copilul care era îmbăiat în apa unde s-au scăldat lupii, creștea puternic și era păzit pentru totdeauna de lupi.
Prezenţa masivă a numelui Lupu sau a derivatelor sale, Lupaşcu, Lupan, Lupei, Lupuşor, Pascu, Pâscan etc. în onomastica tradiţională românească, se explică prin schimbarea numelui adevărat, de botez, al copilului cu cel al animalului care e spaima duhurilor rele ale întunericului – care umblă prin lume ca nori întunecoşi cu forme fantastice de stafii şi zmei şi câte arătări de spaimă.
În Europa Evului Mediu se credea că vrăjitorii se transformă în lupi pentru a merge la Sabat, iar vrăjitoarele îşi punea jartiere din blană de lup.
Credinţa populară de origine slavă în licantropi sau vârcolaci, care se regăsește la multe popoare din Europa până în SE Asiei, a existat încă din antichitate, aceştia fiind consideraţi una dintre întruchipările spiritelor pădurii. Simbolismul perfect al lupului, cu o bogată mitologie prezent mereu în timpul vieţii este asociat ca animal-călăuză şi ca însoţitor al sufletului mortului, către lumea de dincolo, într-o lume mai bună, unde nu există tristeţe ci doar înseninare. Semnificative sunt cuvintele bocetului: ,,Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte / Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, / Frate, cum să-l prinzi / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai”. Să te ducă-n rai / C-acolo-i de trai / In dealul cu jocul / C-acolo ţi-e locul / În câmp cu bujorul / C-acolo ţi-e dorul.”
Tot lupul apare, de data aceasta alături de vidră, şi în ipostaza de călăuză a sufletului mortului spre lumea de dincolo: ,,Că vidra mai ştie/ Seama apelor/ Şi a vadurilor./ Şi ea mi te-a trece/ Ca să nu te-nece,/ Şi mi te-a purta/ La izvoare reci/ Să te răcoreşti/ Pe mâini până-n coate/ De fiori de moarte./ Şi-ţi va mai ieşi/ Lupul înainte,/ Ca să te spăimânte./ Să nu te spăimânţi, /Frate bun să-l prinzi,/ Că lupul mai ştie/ Seama codrilor/ Şi-a potecilor./ Şi el te va scoate/ La drumul de plai,/ La-un fecior de crai,/ Să te ducă-n rai,/ C-acolo-i de trai./ În dealul cu jocul,/ C-acolo ţi-e locul,/ În câmp cu bujorul,/ C-acolo ţi-e dorul”. Caracterul totemic al lupului este dat şi de credinţa în metamorfozarea oamenilor în lupi (pricolici, tricolici, vârcolaci).
Tradiţia populară aminteşte cum că lupii au fost câinii lui Sânpetru pe când acesta era cioban şi că obişnuia să plece cu ei în căutarea cailor furaţi şi a dracilor.
Simbolismul lupului în mitologia universală are aspect atât pozitiv, cât şi negativ. Pe de o parte, este simbolul luminii, al soarelui şi al focului, pentru că vede în întuneric; pe de altă parte, are caracter demonic, satanic, infernal. Ca urmare, pe toate continentele, în toate civilizaţiile şi culturile, oamenii au simţit nevoia reprezentării temerilor lor şi a rezolvării acestora prin ritualuri magice menite să le aducă sănătatea şi prosperitatea în case. Sporadic, fără să fie o cutumă precum Rusaliile, Mărţişorul, Caloianul sau Paparudele, Lucinul s-a păstrat cu precădere în satele româneşti de munte, în jurul stânelor, acolo unde mai dau târcoale din când în când lupii. Această sărbătoare provoca în vechime o adevărată explozie a gândirii magice, care culmina cu adevărate ritualuri de împiedicare a înmulţirii lupilor şi de îndepărtare a lor de turmele de oi. Oamenii de la sate, dar în special păstorii, îl prăznuiau simplu, odihnindu-se în acea zi în care săvârşeau fel de fel de practici şi îndeplinind anumite datini populare şi ritualuri magice pentru prevenirea pagubelor provocate de lupi.
În credinţa rurală se legau simbolic ochii şi gura lupului prin încleştarea dinţilor pieptenilor de scărmănat lâna şi prin chituirea gurii sobei crezându-se că, prin analogie, se vor încleşta şi dinţii lupului şi nu vor ataca oile. Altminteri în preajma sărbătorilor de iarnă, se făcea din făină de grâu amestecată cu făină obţinută din oase de lup, o pâine, denumită ,,Stolnic”. A treia zi de Crăciun, stăpânul casei o lega cu un lanţ, apoi o rupea bucăţi şi dădea tuturor membrilor familiei şi animalelor din gospodărie câte un dumicat. Credinţa era că cel care a mâncat din Stolnic, nu va mai fi atacat niciodată de lupi.
De Lucin era interzis prelucrarea lânii, a pieilor de oi şi a părului de animale, nu se umbla cu acul, foarfecele, nu se tăia nimic iar femeile nu se piaptănau pentru că părul încâlcit, lupii se încurcă şi se pierd prin păduri.
Acum se repară acoperişurile, se macină faină pentru iarna întreagă, se pun la conservare pătrunjel, morcovi, ţelină, sfeclă, bostani.
Vitele nu mai ies la păscut iarbă verde pe izlazuri, ci se trec pe nutreţ uscat, scroafele se duc la vier, se scot ultimii cartofi din pământ, se ară miriştile şi multe altele.
În octombrie, dacă frunzele pomilor se îngălbenesc şi cad repede, anul ce urmează va fi roditor iar dacă plouă mult în octombrie, va fi vânt puternic în decembrie, iar dacă e multă brumă sau chiar zăpadă în această lună, în ianuarie va fi timp frumos.
Nu se împrumută nimic în acea zi, nu se pronunţă cuvântul ,,lup”. În mistica populară se crede că în această perioadă lupoaicele calcă hotarul satelor, răscolesc în gunoaie pentru a găsi tăciuni aprinşi, pe care mâncându-i devin mai fertile.
De Lucin singurul lucru îngăduit şi chiar recomandat este spălatul rufelor cu apă clocotită, căci numai astfel se poate opări gura lupului.
Dan HORGAN
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.