Buna Vestire, cunoscută în popor şi sub numele de Blagoveştenie, Ziua Păsărilor sau Ziua Cucului, se prăznuieşte, în fiecare an, pe 25 martie, fiind prima sărbătoare atestată documentar, dedicată Maicii Domnului, o sărbătoare importantă şi dragă multora dintre români. Este considerată a fi o zi sfântă şi este cinstită ca atare.
Sărbătoarea a fost introdusă la Roma de Papa Leon al II-lea. La început aceasta era doar locală şi cu denumirea de sărbătoare a aşteptării Naşterii Domnului. Variaţia datei de prăznuire a existat în Apus până în sec. XI, când data de 25 martie s-a generalizat în toată lumea catolică. Numai la armeni Buna Vestire se prăznuieşte pe 7 aprilie, în raport cu data veche a sărbătorii Naşterii Domnului (6 ianuarie).
În Răsărit însă, data de 25 martie s-a generalizat probabil îndată ce Naşterea Domnului a început să fie sărbătorită peste tot pe 25 decembrie, adică încă din prima jumătate a sec. al V-lea.
Se spune că în ziua de Buna Vestire, arhanghelul Gavril a venit în cetatea Nazaret şi i-a vestit Fecioarei Maria ca a fost aleasă de Dumnezeu să dea naştere Mântuitorului Hristos şi i-ar fi grăit aşa: ,,Bucură-te Maria, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi Binecuvântat este rodul trupului tău, Iisus”.
În credinţa populară românească, există însă o sumedenie de obiceiuri şi tradiţii legate de această sărbătoare autohtonă. Tradiţiile şi obiceiurile sunt atât de frumoase, atât de româneşti, atât de străvechi, cu atât de mult iz strămoşesc, dar atât de puţin cunoscute unele, încât trebuie scoase la lumină.
Sărbătoarea de Bunavestire, situată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară mai este cunoscută şi sub denumirea de Blogoveştenie ( Blago Vesti), cuvânt ce este de origine slavă. Este o sărbătoare ce descrie venirea fizică a primăverii şi blagoslovirea naturii şi a pământului, dar şi renaşterea ciclică a naturii. Este ziua în care firul de iarbă se dezleagă şi începe să crească, este ziua în care pământul şi muştele se dezmorţesc, este ziua întoarcerii păsărilor călătoare şi începe cucul a cânta. Dar Cucul este cu siguranţă o pasăre specială şi nu degeaba în unele regiuni ale ţării, Bunavestire mai este cunoscută şi ca Ziua Cucului. Această zi, pe care românii o sărbătoresc, este o reminiscenţă a unui vechi calendar popular, probabil lunar, deoarece ea este separată prin 9 zile de sărbătoarea ce o precede, Alexiile.
În esenţa sa, Bunavestire este o sărbătoare asociată îndeosebi păsărilor şi de aceea i se mai spune şi Ziua Păsărilor. Se spune că păsările se întorc în această zi de primăvară spre casele lor, purtând pe aripile lor speranţa, primăvara, dorul de reîntoarcere. În unele zone ale ţării, există credinţa că păsările care se întorc în această zi sunt întrupări ale sufletelor strămoşilor. Într-o zi atât de specială, păsările au şi ele dezlegare de la cel care le-a creat, limba fiindu-le dezlegată. Cucul prezintă şi el o importanţă deosebită în geneza sărbătorii Bunei Vestiri, primul său cântat fiind asociat echinocţiului de primăvară, iar ultimul său cântat de solstiţiul de vară. Doar în această zi, de Bunavestire, cucul, despre care se crede că în timpul frigului şi al iernii preschimbat în uliu, redevine la loc cuc şi începe să cânte. Harul cântatului îi este dat până de sărbătoarea Sânzienelor sau a Sfântului Petru când se îneacă cu orz, şi nemaifiind în stare să cânte, se transformă iarăşi în uliu, sărbătoare numită Amuţitul Cucului.
Această sărbătoare era şi un important moment pentru prognozarea timpului calendaristic, pentru eşalonarea muncile agricole de primăvară, pentru practicarea unor ritualuri de îndepărtare a forţelor malefice, de divinaţie şi de prognozare a vremii şi a duratei vieţii.
De Ziua Păsărilor, în unele zone, fertilitatea în noul an era invocată prin stropitul rădăcinii prunilor cu ţuică şi ameninţarea cu securea a pomilor fructiferi că vor fi tăiaţi dacă nu rodesc. Potrivit tradiţiei populare româneşti, în ziua de Buna Vestire se aprindea un foc în curte, alături de care se punea pâine, sare şi o carafă cu apă, astfel încât îngerii să se încălzească, să îşi astâmpere setea şi foamea şi să vegheze locuinţa tot timpul anului.
Un alt obicei al acestei zile, ca şi de Alexii, este acela de a aprinde focuri în curţi, până târziu, după miezul nopţii, ori chiar până în zori, focuri în care se ard lucrurile nefolositoare, adunate de prin gospodărie, iar obiceiul poartă numele de ,,Noaptea Focurilor”. De asemenea, casele şi lucrurile se afumă pentru a alunga blestemele şi gândurile negre. Se mai spune că de Blagoveştenie, vrăjitoarele au putere mare. Ele pot prepara o mămăligă din porumb proaspăt măcinat cu care să ucidă peştii din lacuri, să oprească rodul pomilor ori să ia laptele vacilor. Ca să nu existe asemenea necazuri, în lumea satului locuinţa se afuma cu tămâie de la Paştele trecut ori de la altă mare sărbătoare şi lenjeria de corp să fie purtată pe dos. Un efect binefăcător îl are şi o ceapă aruncată pe fereastră, în timp ce se spune: ,,Na, ia de aici, pomană de sufletului vrăjitoarelor”.
Tot acum se reîntoarce şi cucul. Pentru a întâmpina sosirea lui, sătenii se îngrijeau, din timp, să aibă asupra lor bani dar şi sa fie în bune relaţii cu toată lumea din jur. Dacă primul cântec al cucului era auzit pe stomacul gol, din stânga sau din spatele omului, era semn rău: ,,Cucu-n spate mi-a cântat/ şi moartea m-a săgetat!”. Dacă pasărea îi cânta cuiva din faţă, era semn îmbucurător, semn că toată vara îi va merge bine.
În momentul în care auzeau cucul cântând, ei aruncau banii în direcţia din care se auzea cântecul şi rosteau versuri pe un ton interogativ, numărând glasurile cucului, deoarece se consideră că fiecare ,,glas” corespunde unui an de viaţă.
Se urmărea cu multă atenţie locul unde cântă prima dată cucul iar creanga pe care a stat el se tăia şi se punea în lăutoarea fetelor, pentru a fi îndrăgite de flăcăi aşa cum cucul era îndrăgit de către toţi oamenii. În unele sate se obişnuia să se vâneze cucul de Blagoviştenie, capul acestuia fiind conservat în sare pentru că mai apoi să fie purtat de fete în sân, la hore. Tinerele credeau că vor fi invitate, astfel, des la joc şi repetau mereu în gând: ,,Cum nu sta cucul în loc, /Aşa să nu stau eu în joc”.
Flăcăii şi fetele îl întrebau pe cuc când se vor căsători: ,,Cucule voinicule/ Câţi ani îmi vei da/ pân’ m-oi însura sau mărita?” Dacă se întâmpla că după rostirea acestor cuvinte, cucul să cânte, cântecul său echivala cu un an de aşteptare. Dimpotrivă, dacă el tăcea, tăcerea sa era semn că avem de-a face cu o căsătorie grabnică.
În această zi se scoteau şi stupii de la iernat. Aceştia erau trecuţi pe deasupra unui foc, pentru purificare, se afumau şi se stropeau cu agheasmă pentru a fi încărcaţi de fertilitate şi de fecunditate şi pentru a fi apăraţi de luarea manei.
Riturile săvârşite în această zi se mai întâlnesc în unele sate izolate din zona montană, unde oamenii continuă să considere că în acest mod natura este readusă la viaţă, se intra din plin în sezonul lucrărilor agricole de primăvară şi se pregăteşte noul an pastoral.
În alte zone ziua de Ziua Cucului era însă considerată neprielnică pentru rodul păsărilor, animalelor şi plantelor: nu se puneau cloştile deoarece se credea că puii vor ieşi cu două capete şi patru picioare şi din ouăle ouate în această zi nu ies pui şi nici nu sunt bune de mâncat, de aceea se aruncă.
Nici vacile nu se goneau în această zi.
Femeile strângeau apa provenită din neaua topită pentru a fi folosită în practicile de medicină şi cosmetică populară.
Importanţa sărbătorii este marcată şi de sacrificiul peştelui care se consuma ritual, indiferent dacă ziua era de post sau de dulce. Toţi creştinii trebuie să mănânce peşte pentru că în cursul anului să se simtă ,,ca peştele în apă”.
De Blagoviştenie se opreau morile de apă şi de vânt şi se aşteptau sosirea rândunelelor.
Ţăranii puteau ara ogoarele, dar nu li se recomandă să semene, întrucât păsările, flămânzite de primăvară, erau în stare să ciugulească toate seminţele îngropate în pământ.
În tradiţia populară se spune că aşa cum va fi timpul de Buna-Vestire, tot aşa va fi şi în ziua de Paşti. Iar dacă se ia ceaţa înainte de a ieşi soarele, aşa de timpuriu are să fie şi primăvara iar plugarii vor avea un an fără de griji şi cu belşug. Dacă pe 25 martie natura este acoperită cu un vestmânt verde, era semn că anul va fi bogat în roade. Ciobanii se suie în această zi pe stogul de fân şi o ameninţă cu toporul pe iarnă, gonind-o, că iarba-i înverzită şi că ei trebuie să-şi pască acum turmele.
De Blagoveştenie nu era bine să se macine porumbul, căci mălaiul făcut atunci nu era mâncat nici măcar de peştii din râuri, iar dacă era presărat la rădăcinile pomilor, aceştia nu mai puteau da rod tot timpul anului. În acest fel, se vestea oamenilor că era de rău a lucra în această zi.
Cu prilejul zilei de Buna Vestire, era oprit a dormi prea mult spre a nu fi somnoros tot anul şi nici a căuta ceartă.
O sărbătoare frumoasă tuturor!
Dan Horgan
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri şi credinţe tradiţionale romaneşti”, Ediţie digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.