Duminică, 10 martie 2024, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie în Parohia Valea Grecului, Protopopiatul Huși. Este prima slujire a unui ierarh în biserica cu hramul „Sfânta Treime”, după sfințirea acesteia, în 1942, de către Episcopul martir Grigorie Leu.
Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții consilieri și părinții inspectori de la Centrul Eparhial Huși, alături de părintele consilier eparhial Marian Dumitru Rugină, cel care suplinește această parohie.
Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonat de părintele arhidiacon Vlăduț Cosmin Mironescu.
În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a afirmat că identificarea chipului lui Dumnezeu în semenii noștri, generează mila și iubirea față de aceștia:
«Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25, 40)
Din punct de vedere liturgic, duminica de astăzi poartă numele de „Duminica Înfricoșătoarei Judecăţi”. Numele acestei duminici vine de la fragmentul evanghelic rânduit să fie citit în cadrul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii.
Celor drepţi, Dumnezeu-Împăratul le spune acest cuvânt: „Întrucât aţi făcut toate acestea (adică aţi manifestat iubire și milă) faţă de cei prea mici (cei consideraţi neînsemnaţi, aflaţi în suferinţă, în singurătate sau în foame), de fapt, voi Mie Mi-aţi făcut aceste lucruri. Adică: dacă l-aţi hrănit pe cel flămând, pe Mine M-aţi hrănit; dacă l-aţi îmbrăcat pe cel gol și abandonat, de fapt pe Mine M-aţi îmbrăcat; dacă l-aţi cercetat pe cel care este în temniţă, voi de fapt pe Mine M-aţi cercetat”.
Dumnezeu ne spune că, la Judecata de Apoi, criteriul după care vom fi evaluaţi, din punct de vedere spiritual, este dragostea sau mila pe care am avut-o faţă de cei sărmani, faţă de cei în suferinţă și în singurătate, faţă de cei asupra cărora planează stigmatul.
Dacă ne gândim, la modul cât se poate de profund și de sincer, vom ajunge la concluzia că noi manifestăm milă sau dragoste faţă de cei sărmani nu cu convingerea că ei se identifică cu Hristos, ci că se află într-o stare care stârnește, în sufletul nostru, compasiunea și dorinţa de a-i ajuta.
Este un lucru bun și acesta, însă Hristos ne cere să vedem lucrurile mult mai profund – să ne gândim că însuși Domnul Hristos este în sufletul celui pe care îl ajutăm și care este sărman, flămând, abandonat sau singur.
Evanghelia nu-i numește pe cei care au făcut faptele milei iubitori sau milostivi, ci îi numește „drepţi”. În gândirea biblică, când cineva era numit „drept”, acest lucru coincidea cu o persoană care împlinește poruncile lui Dumnezeu.
De altfel, Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că dreptatea nu înseamnă spiritul justiţiar sau a căuta rezolvarea unui anumit conflict, ci dimpotrivă: „Din punct de vedere spiritual, numesc dreptate înţelepciunea și iubirea lui Dumnezeu, contemplate în taine, precum înţelegea Pavel atunci când spunea: «Nu mă rușinez de Evanghelia lui Hristos, căci în ea se descoperă dreptatea lui Dumnezeu» (Romani 1, 6). Numele de dreptate arată, în mod simplu, orice virtute.”
Așadar, cei care au fost numiţi de Domnul drepţi, de fapt aveau înrădăcinate în sufletul lor înţelepciunea, iubirea și milostenia. De aceea, s-au bucurat de acest mod de adresare al lui Dumnezeu.
Dacă am ajunge la conștiinţa că în fiecare dintre noi este chipul lui Hristos, lumea ar fi un adevărat rai. Sigur veţi spune că este o utopie, ceva de neatins sau de nerealizat, însă criteriul judecăţii este iubirea. Iar a iubi, în conformitate cu textul Evangheliei, coincide cu a vedea chipul lui Dumnezeu în cel de lângă noi, a-L vedea pe Hristos în aproapele care este sărman, suferind, singur și abandonat.
Sfântului Apostol Pavel i se arată Hristos, în drumul spre Damasc, într-o lumină puternică, spunându-i: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Cât de greu îţi este să dai cu piciorul în ţepușă”. Să corelăm acest cuvânt al lui Hristos cu un alt text din Faptele Apostolilor, în care ni se spune că Saul avea o pornire vehementă în a-i vâna pe creștini, a-i prigoni pe cei care au ales să-L slujească pe Hristos.
Nicăieri nu se spune că Sfântul Apostol Pavel Îl prigonea pe Hristos, ci pe ucenicii Săi. Cu toate acestea, Hristos, când i Se arată, îi spune: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești?”. Cu alte cuvinte: „Cei pe care tu ai decis să-i prigonești sunt chipul Meu (Eu locuiesc în ei). Şi, dacă îi prigonești pe ei, Mă prigonești pe Mine.”.
Tot la fel, dacă ajutăm pe cineva, și avem conștiinţa că Hristos este în ei, de fapt noi Îl slujim pe El.
Părintele Dumitru Stăniloae surprinde și concentrează, în câteva cuvinte, ce înseamnă să fii icoana lui Hristos sau să sesizezi că în cel sărman este Însuși Domnul Hristos:
„În fiecare sărac și asuprit și bolnav ne întâmpină Hristos, cerându-ne, prin coborâre, ajutorul nostru. Prin mâna întinsă a celui sărac e mâna întinsă a lui Hristos. În vocea lui stinsă auzim vocea stinsă a lui Hristos. Suferinţa lui, din pricina lipsei și a umilinţei în care îl ţinem, e suferinţa lui Hristos pe Cruce, pe care noi o prelungim. În toate, Dumnezeu Se coboară la noi și ni Se face cunoscut. Chiar această coborâre face evidentă taina Lui mai presus de orice pricepere, face evidentă iubirea Lui care întrece toate iubirile din lume. Toate împrejurările și persoanele prin care ne grăiește Dumnezeu sunt apeluri și chipuri vii și transparente ale Lui. Dumnezeu Cel simplu Se coboară la noi, într-o multitudine de forme și de situaţii, propriu-zis, în toate situaţiile și formele vieţii noastre. Dar, cunoscut prin toate acestea, taina Lui rămâne, totuși, mai presus de înţelegere.”
Poate v-aţi întrebat, cei care veniţi la sfintele slujbe, de ce preotul, după ce cădește icoanele din biserică, vă cădește și pe dumneavoastră, credincioșii care participaţi la slujbă. Pentru că și noi suntem icoane ale lui Dumnezeu, suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu.
În limba greacă, pentru cuvântul „chip” este folosit cuvântul „icoană”. Noi toţi suntem icoanele vii ale lui Dumnezeu. De aceea, preotul ne cădește, iar noi ne închinăm, discret, în semn de recunoștinţă și mulţumire, dar și cu conștiinţa faptului că în noi este chipul lui Hristos.
Sfântul Nicolae Cabasila – un sfânt care a trăit în secolul al XIV-lea – ne spune că „a fi drept înseamnă a avea grijă de chipul lui Dumnezeu din tine”. De aceea, cei din Evanghelie au fost numiţi „drepţi”, pentru că ei aveau grijă de chipul lui Dumnezeu din ei, dar și de chipul lui Dumnezeu din aproapele flămând, sărman, necăjit, abandonat și singur.
Este foarte greu să ajungem la această conștiinţă. Dacă în noi ar fi înrădăcinat acest adevăr, nu ne-am mai permite să-l înjurăm pe semenul nostru, pentru că am avea conștiinţa că-L înjurăm pe Dumnezeu. Nu ne-am mai permite să-l batjocorim, să-l facem să sufere și să-l rănim, pentru că am avea conștiinţa că L-am supăra, L-am jigni și L-am răni pe Dumnezeu. N-am mai încerca să-l furăm pe semenul nostru, adică să ne însușim bunurile lui, pentru că am simţi și am avea convingerea că, de fapt, Îl supărăm pe Dumnezeu. Am putea continua așa, cu orice formă de atitudine inadecvată și nesănătoasă, din punct de vedere moral, faţă de semenul nostru.
Toţi cei care suntem la Sfânta Liturghie ar trebui, după ce am plecat din curtea bisericii, să ne întrebăm: „Am eu conștiinţa că sunt chipul lui Dumnezeu? Văd chipul lui Hristos în cel de lângă mine – într-un amărât, într-un desfrânat, într-un beţiv, într-un hoţ, într-un cerșetor? Sau mă comport cu dispreţ, cu indiferenţă și superioritate?”.
Răspunsul ni-l dăm fiecare dintre noi. Cred că, în sinceritatea noastră, am constata că nu vom trece acest examen, pentru că, la o statistică rapidă, vom constata că sunt mai multe momentele în care l-am jignit pe aproapele nostru, sau am fost indiferenţi, insensibili la suferinţa, necazul și singurătatea prin care trece cineva.
De aceea se spune, pe bună dreptate, că doar sfinţii sunt cei care ajung la o asemenea putere, de a simţi durerea și suferinţa celuilalt, ca fiind durerea și suferinţa lor. Pe bună dreptate, se spune că, în suferinţă, omul este, de cele mai multe ori, singur și cu bunul Dumnezeu.
Este minunat să conștientizăm că în cei de lângă noi este chipul lui Hristos și că, paradoxal, El strălucește mai mult în cei nenorociţi, în cei pe care noi poate îi ignorăm și nu le acordăm atenţia cuvenită.
Doar cei care au cultivat acest exerciţiu, al vederii chipului lui Hristos în cei flămânzi, goi, însetaţi sau închiși în temniţă, s-au bucurat de acest cuvânt: „Veniţi, binecuvântații Tatălui Meu și moșteniţi Împărăţia Cerurilor, care este gătită vouă înainte de întemeierea lumii!”.
În cadrul slujbei, Preasfinția Sa i-a pomenit și pe preoții ce au păstorit comunitatea din Valea Grecului, trecuți la Domnul, alături de toți cei care odihnesc în cimitirul din localitate.
La finalul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a acordat distincții de vrednicie la două doamne care s-au remarcat de-a lungul anilor, prin atașamentul față de sfântul locaș și dragoste față de credința creștină.