La vârsta de 94 de ani, bunica Margareta se află într-o situație precară, cu o singură dorință pentru sărbătorile de Crăciun: să aibă o sticlă de suc pe masă. Viața ei se desfășoară între zidurile unei case sărăcăcioase, uitată de proprii copii. Frigul îi pătrunde în oase, iar teama că nu va supraviețui iernii o înspăimântă. În ciuda vârstei înaintate, bunica Margareta își îndreaptă speranța către vecinii și primarul din județul Mehedinți, aceștia fiind singurii care îi mai oferă sprijin.
Cu amărăciune în glas, bătrâna remarcă absența lemnelor necesare pentru a încălzi locuința: „Nu am lemne. Odată îmi aducea primarul, acum văd că nu mi-a mai adus.” De-a lungul timpului, aceasta a alocat cea mai mare parte a modestei sale pensii pentru a acoperi cheltuielile cu medicamentele și încălzirea, rămânând cu puțin pentru hrana zilnică. Într-o țară în care sărbătorile ar trebui să aducă bucurie și căldură sufletească, realitatea bătrânilor din România este departe de acest vis.
Cu disperare în priviri, bunica Margareta împărtășește tristețea vieții sale cotidiene: „Nu știu cum mă voi descurca. Am în pungă niște zahăr. Iau câte o linguriță noaptea.” Cu o pensie de doar 1.000 de lei, aceasta are o singură dorință modestă de Crăciun: o sticlă de suc pe masa sa. Un simplu gest cotidian pentru mulți, însă pentru pensionarii din România, acesta reprezintă un lux la care rar pot visa.
Bunica Margareta devine astfel unul dintre simbolurile bătrânilor uitați din România, care își trăiesc zilele de bătrânețe în condiții dificile, lăsați în uitare de societatea în care au contribuit timp de decenii.
