E greu sa te intorci in momentul acela, sa simti in nari aburii libertatii. Sa retraiesti momentul in care, cu greu, s-a urnit din adancurile tale ceea ce nu putusei spune decat familiei si prietenilor foarte buni, dar in care credeai…«Jos comunismul!».
E din ce in ce mai greu sa le explici celor de astazi plutirea de atunci, in zorii laptosi ai acelei noi lumi in care paseai cu entuziasm, cu speranta, fara teama. O lume ce-avea sa fie fie mai buna, mai dreapta, mai omenoasa.
Au trecut 29 de ani, esti tabacit de viata, de neimpliniri. Privesti in urma cu intelegere, fata de naivitatea ta, de rapacitatea altora, de micimea lor omeneasca in capacitatea de a profita de alti oameni. Acum e intelegere, probabil va urma nepasarea si apoi uitarea…
Te zgandara gandurile unei mame catre fiul pierdut atunci, unul din cei cu care poate ai schimbat o privire plina de mandrie, erati partasi la schimbarea lumii, cu care ai impartit teama, speranta, si-ti dai seama de tradare. Da, l-ai tradat, prin compromisurile pe care le-ai facut in acesti ani, prin faptul ca te-ai ratacit prin lucrurile marunte ale vietii si l-ai uitat, gandurile lui, idealurile lui.
Cu toate astea, stii ca te va intelege, si el ar fi facut la fel, noi, cati am fost, cati am ramas, oameni mici in fata tavalugului manipularilor celor care ne-au condus si care ne conduc si astazi, indiferent de ce politica fac, naivi amandoi, el, cel imaculat, in moarte, tu cel murdarit de viata, de parca nici n-ati fi fost, nici tu, nici el…
Nu-ti ramane decat sa scrii niste randuri, si din nou sa uiti, inca un an. Sa-i imbratisezi in gand mama ca pe propria-ti mama, si sa-i spui ca-n tine bate si-o parte din inima lui mare, ca nimic n-a meritat ca el sa plece, si ca ca nimic din ce-am realizat nu merita sa se intoarca…
”Dragul meu, au trecut 29 de ani.
Mai multi decat aveai tu cand ai plecat dimineata de acasa, ca sa te lupti “pentru libertate si fericire”. Astazi, acum 29 de ani ai iesit pe usa. Nu te-ai mai intors, te-a omorat un glont razlet.
Mie mi-au zis ca sunt mama de erou; dar eu as fi vrut sa fiu mama de baiat in viata.
Dragul meu, am ramas singura. Au plecat toti de langa mine. Unii au murit, restul au plecat din tara. Eu le-am zis ca tu ai murit in acel decembrie si pentru libertatea si fericirea lor. Dar ei au zis ca nu se simt nici liberi si nici fericiti, asa ca au plecat.
Toti copiii cu care te jucai in fata blocului au crescut, s-au facut oameni mari si au plecat si ei. Nu mai am pe nimeni cu care sa vorbesc despre tine.
De parca nici n-ai fi fost vreodata…
Dragul meu, iubita ta de atunci, din decembrie, s-a casatorit si a plecat si ea. M-a sunat acum vreo douazeci de ani, ca e in America, are trei copii si e fericita.
Eu nu am decat o geaca subtire de fas, cu care ai plecat. Era alba si curata, dar ei mi-au dat-o rosie inapoi. Si murdara de pamant…
La inceput, ma uitam la televizor, dar nu vedeam decat cum s-au pus toti pe furat si pe distrus tara pentru care ai murit tu. Asa ca nu m-am mai uitat, ca ma durea, dragul meu.
Ce putere am eu impotriva talharilor? Toata puterea mea intreaga erai tu, dragul meu…
In ultimii ani, am deschis televizorul doar la final de decembrie; ca mereu povesteste de tine si de ceilalti care au iesit pe strazi “pentru libertate si fericire”. Uneori te arata si pe tine in poze. Ma uit si plang, dragul meu.
Au trecut 29 de ani si iarasi e decembrie. Am deschis astazi televizorul.
Dar nu mai zic nimic de tine. Zic doar ca astia care au distrus tara de cand ai murit tu isi dau o lege ca sa scape.
Dragul meu, daca tu ai fi stiut, in dimineata aia rece de decembrie, ca pleci sa te intalnesti cu glontul, ca sa poata fura ei 30 de ani si apoi sa scape nevinovati, mi-ai mai fi spus ca mergi sa lupti “pentru libertate si fericire”?
Dragul meu, mai bine stateai acasa… Mai bine incuiam si aruncam cheia pe geam.
Inchid televizorul si ma pregatesc sa mor. Si dupa ce eu n-oi mai fi, nimeni nu-si va mai aminti de tine si de dimineata aceea de decembrie.
De parca nici n-ai fi fost… dragul meu…"