Patronul tinerilor şi al armoniilor familiale, Sfântul Gheorghe, este numit în credinţele populare româneşti ,,cap de primăvară”sau „străjer al timpului”, lui fiindu-i încredinţate cheile vremii, închizând şi se deschizând ciclul vegetaţional, marcând astfel intrarea în anotimpul cald şi începutul anului pastoral care se va încheia la Sf. Dumitru, ,,Sâmedru”.
Născut în Cappadocia, din de părinţi vestiţi, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, a trăit în timpul domniei împăratului Diocleţian. S-a înrolat în armata romană şi, parcurgând ierarhia militară, s-a făcut remarcat prin îndemânarea cu care mânuia armele. În ciuda decretului împotriva creştinilor, emis de Diocletian în 303, Sf. Gheorghe a ales să-şi mărturisească public credinţa creştină, ridicându-se împotriva idolilor împăratului. Din ordin imperial, sfântul a fost întemniţat şi supus torturii pentru a-şi renega credinţa. Loviturile cu suliţa, lespezile de piatră aşezate pe piept, groapa cu var, încălţămintea cu cuie, băutura clocotită şi rea la gust, bătaia cu vâna de bou, trasul pe roată şi toate celelalte torturi îndzrate nu au reuşit să-l facă să renunţe la credinţa sa.
Martorii suferinţelor Sfântului Gheorghe, uimiţi de rezistenţa la durere, au renunţat la credinţa în zeităţi păgâne, îmbrăţişând creştinismul. O dovadă a sfinţeniei sale o reprezintă o minune săvârşită de Sf. Gheorghe în timpul întemniţării sale. Atingând trupul unui deţinut mort din celula sa, acesta a înviat, convingând-o astfel chiar pe împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, să se creştineze. Întrucât Sf. Gheorghe a respins oferta împăratului de a-i acorda înalte onoruri în schimbul renunţării la creştinism, Diocleţian a ordonat omorârea prin decapitare în ziua de 23 aprilie, a propriei sale soţii cât şi a Sf. Gheorghe.
În conştiinţa populară românească, Sf. Gheorghe este unul dintre cei mai prezenţi sfinţi, numeroase biserici purtând hramul său. Există numeroase oraşe în România care poartă numele Sfântului Gheorghe şi chiar unul dintre cele trei braţe ale Dunării este denumit astfel. Imaginea Sf. Gheorghe ucigând balaurul este prezentă şi pe steagul Moldovei medievale trimis de Ştefan cel Mare la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos.
În tradiţii vechi, populare se spune că Sfântul Gheorghe este protectorul ciobanilor şi i se acordă astfel o atenţie sporită prin ritualuri speciale. Ajunul zilei Sfântului Gheorghe este o perioadă caracterizată de prezenţa spiritelor malefice, strigoi şi strigoaice, care umblă noaptea pentru a lua mana laptelui de la vaci şi oi. Prevenirea acţiunii strigoilor de mană se realizează prin intermediul unor practici variate. O metodă eficientă de contracararea a strigoilor, de Sfântul Gheorghe, o reprezintă plantele cu calităţi magice, dintre care cea mai redutabilă este usturoiul. Punctele esenţiale care fac legătura cu exteriorul şi pe unde ar putea intra strigoii – pragul uşii, cercevelele ferestrelor, hornul sunt unse, de Sfântul Gheorghe, cu usturoi, făcându-se semnul crucii. Ascunderea sau ungerea cu usturoi a limbilor de meliţa (cu care aceştia obişnuiesc să se bată şi pe care călătoresc strigoaicele) producerea de zgomote de bucium, afumarea vitelor, grajdurilor şi stanelor, aşezarea ramurilor de rug la ferestrele şi uşile adăposturilor pentru animale, agăţarea spinilor la poartă sau ungerea ugerului vacilor cu usturoi. În fata uşilor se pune peste noapte o greblă cu dinţii în sus pentru a alunga strigoii şi duhurile rele. La ieşirea din staul, se aşezau o secure şi doi piepteni de cânepă încleştaţi, ca să se încleşteze gura lupului. De asemenea, se impune consumul usturoiului de către oameni, care se şi ung cu el pe corp, pe frunte, în piept, în spate şi pe la încheieturi, pentru a protejaţi de orice acţiuni nefaste. Cu trei zile înainte de Sf. Gheorghe, se seamănă usturoiul şi bobul. Ne semănat până la Sf. Gheorghe, nu se mai poate semăna că va face viermi.
În ajunul sau în ziua de Sângeorz, se aprinde Focul viu, după metode primitive, pentru ca prin puterea purificatoare a focului, a luminii şi a fumului să se alunge forţele malefice rămase din timpul iernii, pentru a goni vrăjitoarele, forţele distructive ale naturii (furtunile, grindina, trăsnetul, bolile animalelor, atacul animalelor sălbatice).Producerea Focului Viu se face de către bărbatul casei, frecând două lemne uscate până se aprind. El se aprinde în fiecare gospodărie şi la hotarul satelor. Acest foc viu se păstrează apoi cu mare băgare de seamă ca să nu se stingă niciodată peste tot anul, crezându-se că acea casă în care s-ar afla un astfel de foc are mare noroc şi nici un rău nu se poate apropia de ea.
La Sf. Gheorghe se cântăresc oamenii pentru a fi sănătoşi tot anul şi pentru a se proteja de farmece. Chiar şi cei ai casei, pentru a fi protejaţi de junghiuri rele şi boli necruţătoare, trec prin fumul şi flăcările unui foc aprins, iar vitele şi casele se afumă, la rândul lor cu tămâie. Se mai practica în această zi legarea cu tei descântat mâinile şi picioarele celor primi născuţi, fii şi fiice, spre a-i feri de rele.
Gunoiul adunat în ziua de Sf. Gheorghe se pune la rădăcina pomilor, ca să rodească bine. Când un pom nu face roade, trebuie găurit în ziua de Sf. Gheorghe pentru a căpăta rod.
Se spune, din bătrâni, că Sfântul Gheorghe, când vine, îşi leagă calul de un stâlp al porţii şi paşte iarbă. A treia zi în care este serbat Calul Sfântul Gheorghe este considerată a fi una deosebit de importantă, impunând restricţii severe legate de muncă. Dacă în prima zi a sărbătorii Sfântului Gheorghe se poate lucra după prânz, în această zi nu se lucrează deloc, pentru ca animalele sălbatice să nu atace vitele şi gospodăriile. Se ţine pentru că e rău de animale sălbatice.
Totodată, în noaptea de Sfântul Gheorghe, fetele nemăritate credeau că îşi pot vedea ursitul dacă priveau, în această noapte, într-o cofă plină cu apă de izvor din care nu s-a băut sau dacă stau goale între lumânări aprinse, aşezate în formă de cruce.
Exista şi obiceiul ca în dimineaţa zilei de 23 aprilie, fetele să pună în mijlocul drumului brazde verzi, împodobite cu coroniţe, pentru a observa care fecior va călca peste ele. Dacă flăcăii ce le erau dragi nu călcau pe coroniţe, fetele credeau că în acel an se vor căsători. Brazdele şi coroniţele erau păstrate peste an, pentru a se face cu ele farmece de dragoste sau pentru a fi folosite ca remediu în ameliorarea diferitelor boli.
Se spune că de ziua Sfântului Gheorghe nu e bine să se doarmă, pentru că va lua somnul mieilor şi va fi adormit tot anul. Iar cine va vedea de pe malul unei ape un peşte are noroc tot anul. Cine aleargă în această zi înainte de răsăritul soarelui o bucată bună de loc, acela va putea alerga cât vrea, fără să obosească.
Funcţia apotropaică a apei a fost preluată în creştinism ca purificatoare, în ritualurile ecleziastice de la Bobotează, Haralambie de Ciumă, Joia Mare, Izvorul Tămăduirii şi Rusalii după noaptea în care s-au dezlănţuit forţele răului şi în care puterea energiilor sacre putea să-i contamineze neplăcut pe oameni, a doua zi se impunea scăldatul (stropitul) ritual, al oamenilor, animalelor, chiar al obiectelor din gospodărie, în vederea purificării, a asigurării unei stări bune de sănătate şi de prosperitate în anul ce vine. Dar şi fetele se spală pe faţă cu rouă pentru ca tot anul să fi sănătoase, mai frumoase şi mai atrăgătoare şi fără pete pe obraz.
În mod asemănător, acum se realizau numeroase practici care trebuia să asigure recoltei precipitaţiile necesare. În scopul de a fi un an bun în ploi, în dimineaţa ajunului Sângiorzului se practică împroorul adică păşunatul pe rouă, gest menit să asigure sănătatea vitelor în anul respectiv şi pentru a asigura o cantitate suficientă de precipitaţii. Dacă nu plouă în ziua de Sângeorz, atunci se udă totul în curte, şi în locul unde sunt adunate oile.
Băieţii le udă pe fete ca să nu se apropie de ele strigoaicele sau pentru ca fetele să nu se transforme în strigoaice. Se crede că udatul se face de bucurie şi mulţumită lui Dumnezeu. Se mai crede că datina udatului de Sângeorz este de când păzea fântâna
un balaur cu douăsprezece capete şi căruia atunci când scoteau apă din fântână, totdeauna trebuia să-i dea o fată s-o mănânce. Potrivit tradiţiei, în lacul de lângă cetatea Silena din regiunea Capadociei din Asia Minor, trăia o fiară, care terifia populaţia locală, cu suflarea sa cea pierzătoare umplea văzduhul de venin purtător de moarte ce cerea copile ca hrană şi tribut. Când i-a venit rândul fecioarei împăratului, Elisabeta, cea ce urma să fie sacrificată, mergând către lac să-şi întâlnească sfârşitul, a apărut Sfântul Gheorghe călare un cal alb. Sfântul Gheorghe a ucis balaurul cu suliţa pe malul lacului. Atunci împăratul cetăţii aceleia şi tot poporul au crezut în Hristos şi au primit sfântul Botez. Şi erau botezaţi douăzeci şi cinci de mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Asemenea tradiţii au luat naştere după multe secole de la moartea mucenicească a Sfântului Gheorghe.
De Sfântul Gheorghe se spune că ard comorile pământului, ele putând fi văzute, iar cei care le caută nu trebuie să sufle niciun cuvânt pentru a le putea descoperi şi ca nu cumva duhul comorii să-i amuţească.
Tot în aceiaşi zori de zi, înainte de a se scutura roua, fetele mergeau pe furiş în pădure, în locuri ferite şi îndepărtate, pentru a culege ciuperci, năvalnic şi mătrăgună, busuioc, tei, şarpele alb, mulgătoare, untul vacii, pe care le aduceau acasă şi le puneau în pod sau sub streaşină, în credinţa că aceste plante miraculoase le vor aduce peţitori bogaţi. Mătrăguna recoltată acum era păstrată peste an pentru a fi folosită la vindecarea unor bolii sau la practicarea vrăjilor de măritiş pentru fetele urâte sau bătrâne, a vrăjilor pentru îmbogăţire şi câştigare a faimei sau a celor de înmulţire a laptelui la vaci. Mătrăguna putea să provoace şi nenorocire, sărăcie, urâţenie, nebunie sau moarte, în funcţie de modul cum era folosită, de riturile sau vrăjile în care era uzitată sau în funcţie de actul care-i declanşa puterea.
Prin alte locuri, în vechime, după miezul nopţii sau în dimineaţa de Sf. Andrei, exista în trecut obiceiul „descântecului sării”. Un drob de sare, descântat şi îngropat sub pragul grajdului, era dezgropat în primăvară, de Sf. Gheorghe, când sarea era amestecată în hrana vitelor pentru a le feri de farmece, boli şi de vrăjile pentru ,,luarea laptelui”.
În ziua de Sf. Gheorghe se dă crucea păştii la vite şi se scot vasele pentru lapte la pârâu, pentru a prinde smântână multă peste an.
După ce au stat treze toată noaptea pentru a fi vioaie şi sănătoase tot anul, în dimineaţa ajunului Sfântului Gheorghe, femeile scot sculele de ţesut afară, ca să răsară soarele peste ele, pentru a avea şi spor la lucru. Tot acum sătenii se încing cu ramuri verzi ca să nu îi doară mijlocul, în ajunul Sfântului Gheorghe.
În ziua de Sf. Gheorghe feciorii aruncă în apă pe cel ce a ieşit mai întâi cu plugul în primăvara aceea.
Urzicatul sau „Ascunde golul!“ este un alt obicei caracter de carnaval pastoral practicat din ce în ce mai rar de Sf. Gheorghe. Lovirea cu crenguţe de urzică, pentru a sprinteni, iuţi, harnici, îndemânatici la lucru şi mai sănătoşi în decursul anului. Cel ce loveşte pe altul cu urzica peste mâna goală sau peste piciorul gol zice: „Ascunde golul!“. Un alt obicei având drept scop stimularea forţelor creatoare a naturii, a fertilităţii vitelor şi pământului cunoscută sub diferite denumiri, în funcţie de localitate, şi anume: Gheorghe, Goţoi, Bloajă, Păpălugă, Mujuc, Plugari, Draci, Păpăluhară, Burduhoasă. Este de fapt costumarea, a doi flăcăi din sat, cu măştii din frunze şi scoarţă de copac, sugerând reînvierea simbolică a zeului vegetaţiei şi fecundităţii.
Unul dintre flăcăi se îmbracă din cap până-picioare în frunze de fag, iar celălalt îşi confecţiona obrăzar şi haine din coji de tei sau cireş. Primul, denumit ,,Sânjorzu” sau ,,Păpăluhara”, venea în fruntea alaiului, urmat de cel de-al doilea mascat, denumit ,,Goţoi”. De la intrarea în sat erau însoţiţi de muzicanţi. Umblau de-a lungul uliţelor şi cânta cu cetera şi jucau, iar unde erau invitaţi, intrau şi dansau în curte. Oamenii, mai ales tineretul, întâmpinau Sânjorzul aruncând apă asupra lui, în timp ce masca juca şi se scutură stropind pe cei din jur, mai ales pe fete şi pe femei.
Dacă un gospodar nu reuşea să ude Păpăluga, deoarece era apărată de anumiţi membrii ai cortegiului, era semn rău pentru bunul mers al gospodăriei. Ceata Sângiorgiului era apoi cinstită de către stăpânii casei, cu diferite daruri (alimente, bani)
Dezbrăcarea măştilor şi sfârşitul obiceiului aveau loc la un om care îi chema să lase în ograda lui frunzarul cu care au fost împodobiţi, oferindu-le ca răsplată un ospăţ îmbelşugat. Se credea că cine-i poate chema, îi merge bine, este cu noroc. Petrecerea se încheia de regulă cu joc, după ce, pe banii primiţi, feciorii cumpărau de mâncare şi de băut.
Dacă Sfântul-Gheorghe e în zi de post, atunci tot anul rodul este slab la albine, la oi şi la vite.
Dacă în ziua de Sf. Gheorghe va fi rouă multă ori va fi pâclă, e semn de an bogat.
De e brumă între Sân-George şi Arminden (1 Mai), va fi brumă şi între Sânte-Mării.
Dacă la Sân-Giorgiu e ploaie se face grâu şi fân.
Dintre toate obiceiurile şi superstiţiile descrise, în comunităţile săteşti contemporane se mai păstrează doar obiceiul împodobirii stâlpilor de la poarta cu ramuri verzi.
La 23 aprilie, sărbătorim Ziua Forţelor Terestre, cărora le-a fost hărăzită onoarea de a avea drept patron spiritual creştinesc, pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă. Forţele Terestre se constituie în cea mai reprezentativă categorie de forţe din oştirea română, care a avut o contribuţie decisivă în obţinerea victoriilor pe câmpul de luptă. Militarii din Forţele Terestre dovedesc, prin rezultatele foarte bune pe care le obţin zi de zi la toate categoriile de pregătire, că sunt demni continuatori ai glorioaselor tradiţii de luptă moştenite şi că au capacitatea şi forţa necesară pentru a-şi îndeplini misiunile ordonate. Totodată, profesionalismul, curajul şi calităţile morale şi de luptă ale militarilor noştri se bucură de o unanimă recunoaştere în teatrele de operaţii.
Tuturor celor ce poartă numele Marelui Mucenic Gheorghe si al derivatelor sale un sincer ,,LA MULŢI ANI!”
Dan Horgan
Biblografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Ernest Bernea – Cadre ale gândirii populare românești, Ed. Intreprinderea Poligrafică ,,13 Decembrie”, București, 1986.
– Ernest Bernea – Civilizatia-romana-satească, Ed. Vremea,București 2006,
– Ernest Bernea – Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român Ed. Humanitas Bucureşti 2005.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.