DOCUMENT Romania s-a facut de ras: Cum s-au pierdut zeci de milioane de euro intr-un proces cu Comisia Europeana din cauza necunoasterii legilor

0
29

România s-a făcut de râs la Tribunalul UE, unde a pierdut 80 de milioane de euro! Statul român a pierdut un proces cu Comisia Europeană, la Tribunalul de la Luxembourg, din cauză că a depus tardiv o contestaţie.

Mai mult, judecătorii îi umilesc pe reprezentanții Guvernului, conduși de prin agentul guvernamental Radu Canţăr (fiul lui Mircea Canțăr, directorul ziarului ”Cuvântul Libertății” din Craiova, unde a debutat ca jurnalistă Lia Olguța Vasilescu) despre care spune că ”trebuie arătat că argumentaţia României se întemeiază pe o confuzie între condiţiile de admisibilitate a unei acţiuni în anulare, menţionate la articolul 263 TFUE, şi cele privind valabilitatea actului atacat printr-o asemenea acţiune (a se vedea în acest sens Ordonanţa din 11 decembrie 2006, MMT/Comisia, T-392/05, nepublicată, EU:T:2006:382, punctul 33). Această argumentaţie nu este, aşadar, de natură să repună în discuţie pertinenţa notificării deciziei atacate ca moment de la care începe să curgă termenul de introducere a acţiunii.”

Concret, România a contestat o decizie a Comisiei Europene din iunie 2018 prin care erau excluse de la finanţare de către UE anumite cheltuieli efectuate în cadrul Fondului european de garantare agricolă (FEGA) şi a Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR). Sumele cheltuite de statul român pentru Programul Cornul şi Laptele, dar şi pentru susţinerea agriculturii, n-au mai fost decontate de Comisia Europeană din motive de incorectitudine: pe de o parte, autorităţile de la Bucureşti nu ar fi făcut dovada că au verificat prezența elevilor la cursuri, dar şi pentru că oficialii europeni consideră că Ministerul Agriculturii ar fi plătit incorect în avans ratele. Cazul a ajuns în justiţia europeană, care a admis ca inadmisibilă acţiunea României privind anularea corecţiilor financiare. România putea contesta această decizie, dar a „uitat“ să facă toţi paşii procedurali. Agenţii guvernamentali de la Bucureşti au introdus acţiunea la o lună după expirarea termenului limită, aşa că plângerea României a fost respinsă ca tardivă.

„Acţiune în anulare – FEGA şi FEADR – Decizie de punere în aplicare a Comisiei — Notificarea destinatarului — Publicarea deciziei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene -Termen de introducere a acţiunii – Moment de la care începe să curgă termenul -Tardivitate -Inadmisibilitate”

România, reprezentată de C.-R. Canţăr, de E. Gane, de C.-M. Florescu şi de O.-C. Ichim, în calitate de agenţi,  reclamantă, împotriva Comisiei Europene, reprezentată de J. Aquilina şi de L. Radu Bouyon, în calitate de agenţi, pârâtă, având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea în parte a Deciziei de punere în aplicare (UE) 2018/873 a Comisiei din 13 iunie 2018 de excludere de la finanţarea de către Uniunea Europeană a anumitor cheltuieli efectuate de statele membre în cadrul Fondului european de garantare agricolă (FEGA) şi al Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) (JO 2018, L 152, p. 29), în măsura în care aceasta exclude anumite cheltuieli efectuate de România,

SENTINȚA Tribunalului UE poate fi consultată AICI

TRIBUNALUL (Camera a opta),

compus din domnul A. M. Collins, preşedinte, şi doamna M. Kancheva (raportor) şi domnul G. De Baere, judecători,

* Limba de procedură: româna.

RO Rep.

Ordonanţa din 30.4.2019 -Cauza T-530/18

grefier: domnul E. Coulon, dă prezenta Ordonanţă3

Istoricul cauzei

1 La 13 iunie 2018, Comisia Europeană a adoptat Decizia de punere în aplicare (UE) 2018/873 de excludere de la finanţarea de către Uniunea Europeană a anumitor cheltuieli efectuate de statele membre în cadrul Fondului european de garantare agricolă (FEGA) şi al Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) (JO 2018, L 152, p. 29, denumită în continuare „decizia atacată”). Prin decizia atacată, Comisia a aplicat României o corecţie financiară în cuantum total de 90 133 370,64 euro, privind, printre altele, submăsura la având  în vedere măsurile aferente Sistemului Integrat de Administrare şi Control (IACS)  în cadrul „Dezvoltării rurale, FEADR” pentru exerciţiile financiare 2015 şi 2016 şi submăsurile 3a, 5a, 3b şi 4b având în vedere măsurile care nu sunt legate de suprafaţă în cadrul „Dezvoltării rurale, FEADR, axa 2” pentru exerciţiul financiar 2014.

2 Articolul 1 din decizia atacată prevede:

„Sumele care figurează în anexă şi care se referă la cheltuielile efectuate de agenţiile de plăţi acreditate ale statelor membre şi declarate în cadrul FEGA sau în cadrul FEADR se exclud de la finanţarea din partea Uniunii.”

3 Articolul 2 din decizia atacată prevede, printre altele:

„Prezenta decizie se adresează […] României […]”

4 La 14 iunie 2018, decizia atacată a fost notificată Reprezentanţei Permanente a României pe lângă Uniunea Europeană cu numărul C (2018) 3826.

5 La 15 iunie 2018, decizia atacată a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Procedura şi concluziile părţilor

6 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 7 septembrie 2018, România a introdus prezenta acţiune.

7 Printr-un înscris separat depus la grefa Tribunalului la 12 octombrie 2018, Comisia a ridicat o excepţie de inadmisibilitate în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

România/Comisia

8 La 26 noiembrie 2018, România şi-a prezentat observaţiile cu privire la excepţia de inadmisibilitate ridicată de Comisie.

9 Printr-o măsură de organizare a procedurii din 24 ianuarie 2019, Tribunalul a solicitat Comisiei informaţii cu privire la eventualele diferenţe dintre textul notificat şi textul publicat al deciziei atacate.

10 Prin scrisoarea din 4 februarie 2019, Comisia a dat curs solicitării Tribunalului, furnizând informaţiile solicitate.

11 în cererea sa introductivă, România solicită Tribunalului:

– anularea în parte a deciziei atacate:

– în ceea ce priveşte submăsura la, în integralitatea sa (suma de 13 184 846,61 euro, aferentă exerciţiilor financiare 2015 şi 2016);

– în ceea ce priveşte submăsurile 3a, 5a, 3b şi 4b, în integralitatea lor (suma de 45 532 000,96 euro, aferentă exerciţiilor 2014, 2015 şi 2016) şi, cu titlu subsidiar, în parte pentru perioada anterioară datei de 19 septembrie 2015 (suma de 21 315 857,50 euro);

– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

12 în cadrul excepţiei de inadmisibilitate ridicate, Comisia solicită Tribunalului:

– declararea acţiunii drept inadmisibilă şi respingerea acesteia;

– obligarea României la plata cheltuielilor de judecată.

13 în observaţiile sale cu privire la excepţia de inadmisibilitate, România reiterează capetele de cerere formulate şi solicită de asemenea Tribunalului să declare acţiunea admisibilă.

In drept

14 în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, la solicitarea pârâtului, Tribunalul poate să se pronunţe asupra inadmisibilităţii fără a intra în dezbaterea fondului.

15 în speţă, Tribunalul, considerându-se suficient de lămurit de înscrisurile din dosar, decide să se pronunţe fără continuarea procedurii.

16 în susţinerea excepţiei de inadmisibilitate, Comisia susţine că acţiunea a fost introdusă tardiv, la 7 septembrie 2018. în opinia sa, întrucât decizia atacată a fost notificată Reprezentanţei Permanente a României la 14 iunie 2018, termenul de introducere a acţiunii a expirat la 24 august 2018.

Ordonanţa din 30.4.2019 -Cauza T-530/18

17 în observaţiile sale cu privire la excepţia de inadmisibilitate, România susţine că acţiunea este admisibilă.

18 în primul rând, România susţine că articolul 263 al şaselea paragraf TFUE nu poate fi interpretat în sensul că momentul de la care începe să curgă termenul de două luni pentru introducerea unei acţiuni în anularea unui act al Uniunii Europene ar fi, în mod automat şi general, momentul la care acest act intră în vigoare sau produce efecte juridice, pentru motivul că articolul 297 TFUE se opune unei asemenea concluzii.

19 în al doilea rând, România susţine că momentul de la care începe să curgă termenul de două luni pentru introducerea unei acţiuni în anularea unui act care trebuie notificat, dar care, potrivit unei practici constante adoptate de autorul actului, se publică de asemenea în Jurnalul Oficial, trebuie să fie în mod invariabil publicarea acestui act.

20 în al treilea rând, România susţine că această soluţie se impune cu atât mai mult având în vedere împrejurările concrete în care decizia atacată a fost notificată autorităţilor române şi publicată. în speţă, incertitudinea juridică datorată faptului că decizia atacată a fost nu doar notificată, ci şi publicată, ar fi accentuată de diferenţele dintre textul comunicat de Comisie Reprezentanţei Permanente a României la 14 iunie 2018 şi cel publicat în Jurnalul Oficial din 15 iunie 2018, care ar arăta că textul notificat ar fi cel puţin incomplet.

21 în concluzie, România apreciază că, întrucât textul notificat este incomplet, regularitatea procedurii de notificare a fost compromisă. în practică, momentul începând cu care aceasta ar fi cunoscut, suficient de clar şi de precis, conţinutul deciziei atacate, precum şi motivele pe care aceasta se întemeiază ar fi cel al publicării integrale. în consecinţă, termenul de două luni pentru introducerea acţiunii ar fi început să curgă de la data publicării deciziei atacate în Jurnalul Oficial, şi anume la 15 iunie 2018, şi ar trebui să fie majorat cu cele paisprezece zile prevăzute la articolul 59 din Regulamentul de procedură şi cu cele zece zile ale termenului invariabil pentru considerente de distanţă prevăzut la articolul 60 din acelaşi regulament.

22 în această privinţă, pe de o parte, este necesar să se amintească faptul că, în conformitate cu articolul 263 al şaselea paragraf TFUE, o acţiune în anulare trebuie formulată „în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului atacat, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de actul respectiv”.

23 în plus, potrivit articolului 60 din Regulamentul de procedură, termenele procedurale se prelungesc pentru considerente de distanţă, în mod invariabil, cu zece zile.

24 Potrivit unei jurisprudenţe constante, termenele de introducere a unei acţiuni în temeiul articolului 263 TFUE sunt de ordine publică şi nu sunt la dispoziţia părţilor sau a instanţei (Hotărârea din 23 ianuarie 1997, Coen, C-246/95,  România/Comisia EU:C:1997:33, punctul 21, Ordonanţa din 19 aprilie 2016, Portugalia/Comisia, T-550/15, nepublicată, EU:T:2016:237, punctul 22, şi Ordonanţa din 19 aprilie 2016, Portugalia/Comisia, T-551/15, nepublicată, EU:T:2016:238, punctul 22).

25 Reglementarea Uniunii în materie de termene de introducere a acţiunilor are obiectivul de a îndeplini cerinţa securităţii juridice şi necesitatea de a evita orice discriminare sau orice tratament arbitrar în administrarea justiţiei (a se vedea în acest sens Ordonanţa din 16 noiembrie 2010, Internationale Fruchtimport Gesellschaft Weichert/Comisia, C-73/10P, EU:C:2010:684, punctul 52, Ordonanţa din 18 decembrie 2012, Germania/Comisia, T-205/11, nepublicată, EU:T:2012:704, punctul 40, şi Ordonanţa din 19 aprilie 2016, Portugalia/Comisia, T-550/15, nepublicată, EU:T:2016:237, punctul 23).

26 Pe de altă parte, trebuie amintit că, în sensul articolului 263 al şaselea paragraf TFUE, notificarea este operaţiunea prin care autorul unui act cu caracter individual precum o decizie adoptată în temeiul articolului 297 alineatul (2) al treilea paragraf TFUE comunică acest act destinatarilor săi şi le oferă astfel posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul său, precum şi de motivele pe care acesta se întemeiază (Ordonanţa din 2 octombrie 2014, Page Protective Services/SEAE, C-501/13 P, nepublicată, EU:C:2014:2259, punctul 30, Ordonanţa din 18 decembrie 2012, Ungaria/Comisia, T-320/11, nepublicată, EU:T:2012:705, punctul 19 şi jurisprudenţa citată, şi Ordonanţa din 19 aprilie 2016, Portugalia/Comisia, T-550/15, nepublicată, EU:T:2016:237, punctul 24).

27 în plus, potrivit articolului 297 alineatul (2) al treilea paragraf TFUE, spre deosebire de actele care trebuie să fie publicate în Jurnalul Oficial, deciziile care se adresează unui destinatar se notifică destinatarilor lor şi produc efecte prin această notificare (Hotărârea din 17 mai 2017, Portugalia/Comisia, C-337/16P, EU:C:2017:381, punctul 35, Ordonanţa din 18 decembrie 2012, Ungaria/Comisia, T-320/11, nepublicată, EU:T:2012:705, punctul 20, şi Ordonanţa din 19 aprilie 2016, Portugalia/Comisia, T-550/15, nepublicată, EU:T:2016:237, punctul 25).

28 Din coroborarea articolului 263 al şaselea paragraf TFUE şi a articolului 297 alineatul (2) al treilea paragraf TFUE rezultă că, în ceea ce ^priveşte acţiunile în anulare, data care trebuie luată în considerare pentru a stabili momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a acţiunii este cea a publicării, atunci când această publicare, care condiţionează intrarea în vigoare a actului, este prevăzută de acest tratat, şi cea a notificării în celelalte cazuri menţionate la articolul 297 alineatul (2) al treilea paragraf TFUE, printre care se numără cel al deciziilor care se adresează unui destinatar (Hotărârea din 17 mai 2017, Portugalia/Comisia, C-337/16 P, EU:C:2017:381, punctul 36).

29 Curtea a confirmat această interpretare a articolului 263 al şaselea paragraf TFUE, constatând că, în ceea ce priveşte un act care se adresează unui destinatar, numai textul notificat acestuia este autentic, chiar dacă acest act a fost deopotrivă publicat în Jurnalul Oficial (Hotărârea din 13 iulie 1966, Consten şi Ordonanţa din 30.4.2019 -Cauza T-530/18 Grundig/Comisia, 56/64 şi 58/64, EU:C: 1966:41, p. 491, şi Hotărârea din 17 mai 2017, Portugalia/Comisia, C-337/16 P, EU:C:2017:381, punctul 37).

30 Or, în speţă, decizia atacată desemnează în mod explicit România ca destinatar, astfel cum reiese din articolul 2 din aceasta, şi a fost notificată Reprezentanţei Permanente a României la 14 iunie 2018. în fond, România nu contestă că este destinatara deciziei atacate şi că a primit notificarea la 14 iunie 2018.

31 Prin urmare, în temeiul articolului 297 alineatul (2) al treilea paragraf TFUE, în calitate de act cu caracter individual al cărui destinatar este România, decizia atacată a intrat în vigoare în privinţa României prin notificarea sa, intervenită la 14 iunie 2018. Ca urmare a acestei notificări, România a fost în măsură să ia cunoştinţă de conţinutul deciziei menţionate, precum şi de motivele pe care aceasta se întemeiază.

32 Trebuie, aşadar, să se concluzioneze că termenul de introducere a acţiunii împotriva deciziei atacate a început să curgă de la notificarea sa Reprezentanţei Permanente a României, iar nu de la publicarea sa în Jurnalul Oficial.

33 Pe de altă parte, articolul 59 din Regulamentul de procedură nu se poate aplica în speţă, întrucât el nu se aplică decât în cazul în care termenul pentru introducerea unei acţiuni împotriva unui act al unei instituţii începe să curgă de la publicarea acestui act în Jurnalul Oficial.

34 Această concluzie nu poate fi infirmată de argumentele României.

35 România arată în esenţă că momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a acţiunii în speţă este publicarea deciziei atacate în Jurnalul Oficial, iar nu notificarea sa. Aceasta ar rezulta, în primul rând, din lipsa de corelare între, pe de o parte, criteriul momentului de la care începe să curgă termenul de introducere a acţiunii în anularea unui act al unei instituţii şi, pe de altă parte, momentul intrării în vigoare a acestui act, în al doilea rând, din situaţia atipică generată de o practică constantă a Comisiei de a publica asemenea decizii, pe care aceasta le şi notifică destinatarilor lor şi, în al treilea rând, din diferenţele dintre textul notificat şi textul publicat al deciziei menţionate.

36 în primul rând, România susţine că din jurisprudenţă reiese că momentul intrării în vigoare sau al producerii de efecte juridice nu ar fi în mod automat şi invariabil momentul de la care începe să curgă termenul de două luni pentru introducerea unei acţiuni în anulare şi că, pentru exercitarea dreptului de a formula acţiunea, funcţia care ar fi relevantă ar fi cea care constă în a informa în mod efectiv despre conţinutul actului Uniunii. Din lipsa de corelare între momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a acţiunii în anularea unui act al unei instituţii a Uniunii şi momentul intrării în vigoare a acestui act ar rezulta că momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a acţiunii împotriva deciziei atacate, chiar dacă aceasta ar fi intrat deja în vigoare şi ar fi început să producă efecte în privinţa României, ar putea fi publicarea sa ulterioară în Jurnalul Oficial.

România/Comisia

37 în această privinţă, trebuie arătat că argumentaţia României se întemeiază pe o confuzie între condiţiile de admisibilitate a unei acţiuni în anulare, menţionate la articolul 263 TFUE, şi cele privind valabilitatea actului atacat printr-o asemenea acţiune (a se vedea în acest sens Ordonanţa din 11 decembrie 2006, MMT/Comisia, T-392/05, nepublicată, EU:T:2006:382, punctul 33). Această argumentaţie nu este, aşadar, de natură să repună în discuţie pertinenţa notificării deciziei atacate ca moment de la care începe să curgă termenul de introducere a acţiunii.

38 în plus, argumentaţia României se dovedeşte a fi inoperantă în măsura în care aceasta citează mai multe exemple de jurisprudenţă în care, desigur, publicarea era momentul de la care a început să curgă termenul de introducere a acţiunii, însă numai din cauza faptului că actul în discuţie nu fusese notificat reclamantului. Or, în speţă, România, în calitate de destinatar al deciziei atacate, a primit în mod corespunzător notificarea, iar această notificare este cea care constituie pentru ea momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a acţiunii.

39 Astfel, în ceea ce priveşte afirmaţia României potrivit căreia, în Hotărârea din 10 martie 1998, Germania/Consiliul (C-122/95, EU:C:1998:94, punctul 35), Curtea ar fi statuat că momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a unei acţiuni împotriva unui act al Uniunii este cel al publicării actului, deşi aceasta nu este relevantă pentru intrarea în vigoare a acestui act, este suficient să se amintească faptul că, în acea cauză, actul atacat era un regulament adoptat în urma unui acord internaţional încheiat de Uniunea Europeană, şi anume un act cu aplicabilitate generală adresat tuturor statelor membre, a cărui publicare în Jurnalul Oficial făcea să curgă termenul de introducere a acţiunii şi care nu făcuse obiectul niciunei notificări (a se vedea în acest sens Ordonanţa din 4 iulie 2012, ICO Satellite/Comisia, T-350/09, nepublicată, EU:2012:341, punctul 36). în acea hotărâre, Curtea a declarat că criteriul datei luării la cunoştinţă a actului ca moment de la care începe să curgă termenul de introducere a acţiunii are un caracter subsidiar în raport cu criteriile publicării sau notificării actului. Din aceasta nu rezultă nicidecum că criteriul notificării are un caracter subsidiar în raport cu cel al publicării.

40 De asemenea, în ceea ce priveşte afirmaţia conexă potrivit căreia Tribunalul ar fi declarat, în Ordonanţa din 21 noiembrie 2005, Tramarin/Comisia (T-426/04, EU:T:2005:405, punctul 49), că, „în ceea ce priveşte actele care, potrivit unei practici constante a instituţiei respective, sunt publicate […], termenul de introducere a acţiunii începea să curgă de la data publicării”, este suficient să se arate că în această cauză nu reclamanta era destinatara deciziei care făcuse obiectul unei notificări, ci un terţ interesat. Or, în speţă, decizia în litigiu a fost notificată în mod corespunzător României, în calitate de destinatar al deciziei atacate.

41 Pe de altă parte, în ceea ce priveşte referirea la Hotărârea din 23 aprilie 2013, Gbagbo şi alţii/Consiliul (C-478/11 P-C-482/11 P, EU:C:2013:258, punctele 58 şi 59), este suficient să se arate că în hotărârea menţionată Curtea a statuat că Ordonanţa din 30.4.2019 -Cauza T-530/18 articolul 263 al şaselea paragraf TFUE nu ar fi aplicat în mod coerent dacă, în ceea ce priveşte persoanele şi entităţile ale căror nume figurează pe listele conţinute în anexele la actele adoptate în temeiul dispoziţiilor referitoare la politica externă şi de securitate comună, momentul de la care se calculează termenul de introducere a unei acţiuni în anulare era data publicării actului în cauză, iar nu data la care acesta le-a fost comunicat. Din aceasta rezulta, potrivit Curţii, că, deşi este cert că intrarea în vigoare a unor acte precum actele în litigiu are loc în temeiul publicării acestora, termenul pentru introducerea unei acţiuni în anulare împotriva actelor respective în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE curge, pentru fiecare dintre persoanele şi entităţile menţionate, de la data comunicării care trebuie să îi fie făcută. Reiese în mod vădit din această hotărâre că trebuie să se aplice criteriul notificării sau al comunicării individuale ca moment de la care începe să curgă termenul de introducere a acţiunii, chiar şi atunci când criteriul publicării determină intrarea în vigoare a actului în cauză.

Această jurisprudenţă nu poate, aşadar, în niciun caz să susţină teza României potrivit căreia momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a acţiunii ar fi publicarea, întrucât, dimpotrivă, ea o respinge expres chiar şi în cazul în care publicarea determină intrarea în vigoare a actului în cauză şi producerea de efecte juridice de către acesta.

42 în al doilea rând, România invocă existenţa unei practici constante şi îndelungate a Comisiei, constând în publicarea în Jurnalul Oficial a deciziilor sale de excludere de la finanţarea de către Uniune a anumitor cheltuieli efectuate în cadrul Fondului european de garantare agricolă (FEGA) şi al Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR), pe care aceasta le şi notifică destinatarilor lor.

Intr-o asemenea situaţie atipică în care un act cu caracter individual este de asemenea publicat, modalitatea prin care destinatarii iau cunoştinţă de conţinutul actului, precum şi de motivele pe care acesta se întemeiază, astfel încât să fie în măsură să îşi exercite dreptul de a formula acţiunea în termenul de două luni prevăzut la articolul 263 al şaselea paragraf TFUE, ar putea fi publicarea, iar nu notificarea. Astfel, atunci când un act a fost adus la cunoştinţa destinatarului în două moduri, în speţă prin publicare şi prin notificare, principiul securităţii juridice şi dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă ar impune ca momentul de la care începe să curgă termenul de două luni pentru introducerea unei acţiuni în anulare să fie data publicării actului, iar nu cea a notificării sale.

43 în această privinţă, trebuie amintit de la bun început că, în Hotărârea din 15 septembrie 1998, BP Chemicals/Comisia (T-ll/95, EU:T:1998:199, punctele 48-

51), Tribunalul a arătat că exista o practică constantă a Comisiei de a publica decizii precum cea în discuţie în cauza în care s-a pronunţat această hotărâre, şi anume o decizie în materie de ajutoare de stat, şi a apreciat că reclamanta putea preconiza în mod legitim că decizia în litigiu va fi publicată în Jurnalul Oficial. Cu toate acestea, deşi este cert că Tribunalul a apreciat în esenţă că în acel caz termenul de introducere a acţiunii împotriva acelei decizii începuse să curgă de la publicarea respectivă, el a precizat că situaţia nu era aceasta decât dacă şi numai dacă decizia în litigiu nu fusese notificată anterior reclamantei. în consecinţă, din hotărârea menţionată reiese că, chiar presupunând că există o practică constantă a România/Comisia Comisiei de a publica deciziile, precum cea în discuţie în speţă, de excludere a unor cheltuieli de la finanţarea din fondurile agricole ale Uniunii, este necesar să se ia în considerare, în vederea calculării termenului de introducere a acţiunii, notificarea deciziei respective statelor membre destinatare ale acestei decizii, iar nu publicarea sa în Jurnalul Oficial, atunci când aceasta a intervenit ulterior (a se vedea în acest sens Ordonanţa din 23 noiembrie 2015, Slovenia/Comisia, T-l 18/15, nepublicată, EU:T:2015:912, punctele 27 şi 28, şi Ordonanţa din 19 aprilie 2016, Portugalia/Comisia, T-550/15, nepublicată, EU:T:2016:237, punctele 35 şi 36). Or, în speţă, este cert că decizia atacată a fost notificată României anterior publicării sale.

44 în continuare, România nu poate susţine în mod valabil că Comisia a creat destinatarilor, având în vedere împrejurările, aşteptarea legitimă ca o publicare în Jurnalul Oficial să aibă loc de fiecare dată când adopta decizii precum decizia atacată, iar aceasta să fie urmată de consecinţele care decurg în mod normal din publicarea actelor pentru care reglementarea Uniunii prevede o obligaţie de publicare. Astfel, ea nu prezintă niciun element care să permită să se susţină că

Comisia i-ar fi furnizat asigurări precise în acest sens (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 2010, Kahla Thiiringen Porzellan/Comisia, C-537/08 P, EU:C:2010:769, punctul 63 şi jurisprudenţa citată, Ordonanţa din 23 noiembrie 2015, Slovenia/Comisia, T-l 18/15, nepublicată, EU:T:2015:912, punctul 28, şi Ordonanţa din 19 aprilie 2016, Portugalia/Comisia, T-550/15, nepublicată, EU:T:2016:237, punctul 37).

45 De asemenea, în ceea ce priveşte afirmaţia potrivit căreia o astfel de interpretare a articolului 263 TFUE ar fi contrară principiului securităţii juridice şi dreptului la o protecţie jurisdicţională efectivă, este suficient să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudenţe constante, această interpretare este pe deplin conformă cu scopul termenelor pentru depunerea reclamaţiei şi pentru formularea acţiunii, care urmăresc protejarea securităţii juridice, prin evitarea repunerii permanente în discuţie a actelor Uniunii care produc efecte juridice (Hotărârea din 7 iulie 1971, Miillers/CES, 79/70, EU:C:1971:79, punctul 18, Hotărârea din 17 februarie 1972, Richez-Parise/Comisia, 40/71, EU:C:1972:9, punctul 6, şi Hotărârea din 12 iulie 1984, Moussis/Comisia, 227/83, EU:C:1984:276, punctul 12) şi răspund necesităţii de a evita orice discriminare sau orice tratament arbitrar în administrarea justiţiei (Hotărârea din 4 februarie 1987, Cladakis/Comisia, 276/85, EU:C:1987:57, punctul 11, Hotărârea din 29 iunie 2000, Politi/ETF, C-154/99 P, EU:C:2000:354, punctul 15, şi Hotărârea din 5 martie 2008, Combescot/Comisia, T-414/06 P, EU:T:2008:58, punctul 43).

46 Mai mult, în ceea ce priveşte afirmaţia conexă potrivit căreia Curtea ar fi statuat, în Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken (C-149/11, EU:C:2012:816, punctul 39), că, atunci când termenii unei dispoziţii nu sunt clari, trebuie să se ţină seama de contextul în care se înscrie această dispoziţie, precum şi de obiectivele urmărite de aceasta, este suficient să se amintească faptul că este cert că formularea articolului 263 TFUE, interpretat fie izolat, fie în coroborare cu articolul 297 TFUE, nu lasă loc niciunei îndoieli (a se vedea în acest sens Ordonanţa din 30.4.2019 -Cauza T-530/18 Ordonanţa din 23 noiembrie 2015, Slovenia/Comisia, T-l 18/15, nepublicată, EU:T:2015:912, punctul 31, şi Ordonanţa din 19 aprilie 2016, Portugalia/Comisia, T-550/15, nepublicată, EU:T:2016:237, punctul 33).

47 în definitiv, trebuie constatat că tocmai adoptarea criteriului unic al notificării ca moment de la care începe să curgă termenul de introducere a acţiunii în anulare împotriva actelor care se adresează destinatarilor lor este cea care asigură securitatea juridică şi protecţia jurisdicţională efectivă, spre deosebire de o soluţie hibridă precum cea promovată de România, potrivit căreia destinatarul unui act care a primit în mod corespunzător notificarea acestuia ar trebui să se intereseze şi de eventuala şi de incerta, întrucât nu este obligatorie, publicare a acestuia în Jurnalul Oficial.

48 în al treilea rând, România pretinde în esenţă că termenul de introducere a acţiunii ar trebui să înceapă să curgă de la publicarea completă, iar nu de la notificarea incompletă, a deciziei atacate. în opinia sa, din existenţa unor diferenţe între textul deciziei atacate notificate la 14 iunie 2018 şi cel publicat la 15 iunie 2018 ar rezulta că notificarea către Reprezentanţa Permanentă a României era incompletă şi nu îi permisese să ia cunoştinţă de conţinutul actului. în această privinţă, mai întâi, România invocă diferenţe în dispoziţii care vizează alte state membre. în continuare, în ceea ce priveşte dispoziţiile care vizează România, ea arată că, la posturile bugetare 6701 şi 6711, informaţiile comunicate în coloana a cincea, corespunzătoare măsurii „Certificare”, privind  exerciţiul financiar 2015 şi, respectiv, exerciţiul financiar 2014, sunt incomplete în raport cu motivele „EMP FEADR NON-IACS” şi „ELPP FEADR IACS”, întrucât versiunea notificată menţionează doar, într-un mod ambiguu, o „sumă”. în opinia sa, aceste diferenţe afectează aspecte esenţiale precum măsurile, motivele şi tipul corecţiilor şi au un impact direct asupra deciziei de a formula o acţiune în anulare şi asupra modului de elaborare a acestei acţiuni. Pe de altă parte, ea susţine că anumite diferenţe vizează tocmai utilizarea formulării „sumă estimată”, care este contestată în cererea introductivă.

49 în această privinţă, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, o decizie este notificată în mod corespunzător atunci când este comunicată destinatarului, iar acesta este în măsură să ia cunoştinţă de decizie. în ceea ce priveşte această din urmă condiţie, Curtea a apreciat că ea este îndeplinită atunci când destinatarul a avut posibilitatea să ia cunoştinţă de conţinutul acestei decizii, precum şi de motivele pe care se întemeiază aceasta (a se vedea Hotărârea din 17 mai 2017, Portugalia/Comisia, C-337/16P, EU:C:2017:381, punctele 47 şi 48, şi Hotărârea din 21 martie 2019, Eco-Bat Technologies şi alţii/Comisia, C-312/18 P, nepublicată, EU:C:2019:235, punctele 25 şi 26).

50 Rezultă că o eroare pur formală sau o omisiune care, chiar dacă nu este de natură pur formală, nu împiedică destinatarul deciziei notificate să ia cunoştinţă de conţinutul şi de motivele acesteia nu are efect asupra aplicării termenului de introducere a acţiunii prevăzut la articolul 263 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 mai 2017, Portugalia/Comisia, C-337/16P, EU:C:2017:381, punctele 48-50, şi Hotărârea din 21 martie 2019, Eco-Bat Technologies şi alţii/Comisia, C-312/18 P, nepublicată, EU:C:2019:235, punctul 27).

51 în speţă, mai întâi, trebuie înlăturată pretinsa existenţă a unor eventuale diferenţe între dispoziţii care vizează alte state membre ca fiind, în orice caz, lipsită de pertinenţă şi inoperantă pentru acţiunea României (a se vedea în acest sens Ordonanţa din 19 aprilie 2016, Portugalia/Comisia, T-550/15, nepublicată, EU:T:2016:237, punctul 42).

52 în continuare, în ceea ce priveşte dispoziţiile care vizează România, este necesar, desigur, să se arate, astfel cum a procedat Comisia în răspunsul său la întrebarea Tribunalului, că există diferenţe minore între versiunea notificată şi versiunea publicată a coloanei a cincea din tabelul cuprins în anexa la decizia atacată. în versiunea notificată Reprezentanţei Permanente a României, ca urmare a unor probleme survenite la imprimarea tabelului care figurează în anexa la decizia atacată, cuvântul „estimată” utilizat în tipul de corecţie „sumă estimată” nu apărea  întrucât depăşea cadrul celulelor din tabel pentru anumite posturi bugetare, unde figura doar cuvântul „sumă”. Această problemă nu a apărut ulterior în versiunea publicată în Jurnalul Oficial.

53 Cu toate acestea, trebuie să se constate că această problemă de imprimare nu poate afecta înţelegerea informaţiilor cuprinse în anexă. Astfel, trebuie arătat că, în această a cincea coloană, pot fi menţionate doar patru tipuri de corecţii, şi anume, în primul rând, „punctuală” sau „calculată”, pentru corecţiile pentru care sunt identificabile sumele neeligibile, în al doilea rând, „rată forfetară”, pentru corecţiile forfetare, în al treilea rând, „sumă estimată”, pentru corecţiile extrapolate pe baza unui cuantum cunoscut şi, în al patrulea rând,  „extrapolate”, pentru corecţiile extrapolate pe baza unui procent cunoscut. întrucât trei tipuri de corecţii poartă nume complet diferite în limba română de cuvântul „sumă”, acesta nu poate, în mod evident şi fără vreo ambiguitate, să corespundă decât tipului de corecţie „sumă estimată”.

54 în plus, Comisia precizează că România ar fi primit de asemenea tabelele respective prin e-mail de la Secretariatul General la 15 iunie 2018. în acest caz, chiar o simplă citire a anexei transmise prin e-mail ar fi fost suficientă pentru a clarifica aceste diferenţe.

55 Pe de altă parte, în măsura în care România contestă utilizarea formulării „sumă estimată”, trebuie arătat, astfel cum a procedat Comisia în răspunsul său la întrebarea Tribunalului, că două corecţii au fost clasificate efectiv în mod eronat drept „sumă estimată” în loc de „rată forfetară”.

56 Cu toate acestea, trebuie să se constate că această eroare apărea atât în textul notificat de Comisie Reprezentanţei Permanente a României la 14 iunie 2018, cât şi în textul publicat în Jurnalul Oficial la 15 iunie 2018, astfel încât România nu poate pretinde că o asemenea eroare ar fi împiedicat-o să introducă acţiunea în termenul prevăzut. Ordonanţa din 30.4.2019 -Cauza T-530/18

57 în plus, Comisia precizează că această eroare de redactare minoră nu ar fi fost săvârşită nici în cadrul procedurii administrative, nici în raportul de sinteză (summary report), care conţine motivele deciziei atacate. în acest caz, nu putea exista nicio confuzie în ceea ce priveşte natura corecţiei.

58 în consecinţă, trebuie să se considere că asemenea diferenţe minore între textul notificat şi textul publicat, care rezultă dintr-o problemă de imprimare a tabelului ce figurează în anexa la decizia atacată, precum şi dintr-o eroare de redactare minoră comună acestor două texte, nu puteau împiedica România să ia cunoştinţă de conţinutul acestei decizii cu suficientă claritate şi precizie, să înţeleagă motivele pe care aceasta se întemeiază şi să formuleze o acţiune împotriva ei în termenul prevăzut (a se vedea în acest sens Ordonanţa din 19 aprilie 2016, Portugalia/Comisia, T-550/15, nepublicată, EU:T:2016:237, punctul 43).

59 Se impune, aşadar, confirmarea concluziei, formulată la punctul 32 de mai sus, potrivit căreia termenul de introducere a acţiunii împotriva deciziei atacate a început să curgă de la notificarea sa Reprezentanţei Permanente a României, iar nu de la publicarea sa în Jurnalul Oficial.

60 Prin urmare, având în vedere ansamblul consideraţiilor care precedă şi în conformitate cu articolele 58 şi 60 din Regulamentul de procedură, termenul de introducere a acţiunii, inclusiv termenul pentru considerente de distanţă, a expirat la 24 august 2018 la miezul nopţii.

61 Or, România nu a depus cererea introductivă decât la 7 septembrie 2018.

62 Rezultă că acţiunea a fost în mod vădit introdusă după expirarea termenului prevăzut şi, prin urmare, este tardivă.

63 în sfârşit, România nu a dovedit şi nici măcar nu a invocat existenţa unei erori scuzabile sau a unui caz fortuit ori de forţă majoră, care ar permite Tribunalului să deroge de la termenul prescris în temeiul articolului 45 al doilea paragraf din Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aplicabil procedurii în faţa Tribunalului în temeiul articolului 53 din statutul menţionat.

64 Rezultă din toate cele ce precedă că prezenta acţiune trebuie respinsă în totalitate ca inadmisibilă. Cu privire la cheltuielile de judecată

65 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

66 întrucât România a căzut în pretenţii, se impune ca aceasta să fie obligată să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, şi pe cele efectuate de Comisie, potrivit concluziilor acesteia din urmă. România/Comisia

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL (Camera a opta) dispune:

1) Respinge acţiunea ca inadmisibilă.

2) Obligă România să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, şi

pe cele efectuate de Comisia Europeană.

Luxemburg, 30 aprilie 2019.

Grefier Preşedinte

E. Coulon A. 11. CSmns

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.