Românul neaoș, pe 24 februarie a iubit, iubește şi încă va mai iubi. Iubeşte în stilul dulce românesc, în cel mai pur şi mai intens mod și totodată respectă o divinitate mitologică populară românească, un zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare, patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti, ce ne aduce iubirea în casă şi în suflet, fiind identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă. Această sărbătoare populară corespunde cu sărbătoarea Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare aparţinând religiei ortodoxe. Dragobetele este cunoscut şi sub denumirea de „Dragomir”, „Cap de primăvară”, „Cap de vară întâi”, „Sfânt Ion de primăvară”, „Logodnicul păsărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru’ ”.
Despre întâia şi a doua aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul sărbătorită pe 24 februarie Sfânta Evanghelie ne spune că Irod, în timpul unui ospăţ prilejuit de sărbătorirea zilei sale de naştere, a poruncit tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, la cererea Salomeei.
Sfântul Ioan era întemniţat în castelulul lui Irod de la Maherus deoarece mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, soţia fratelui său. În ura ei de moarte, Irodiada a sfătuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase şi plăcuse oaspeţilor şi îndeosebi lui Irod, să ceară de la acesta capul Botezătorului ca răsplată.
Pentru că se temea că Botezătorul ar putea învia dacă trupul ar fi fost îngropat alături de cap, Irod nu a dat ucenicilor decât trupul sfântului, care a fost îngropat în Sevastia. Capul a fost îngropat de Irodiada în curtea sa, la adâncime mare.
Sfânta Ioana, femeia creştină a dregătorului lui Irod, a dezgropat capul Sfântului Ioan Botezătorul din curtea Irodiadei şi l-a îngropat la Ierusalim, în muntele Eleonului, într-un vas de lut. Aceasta e socotită cea dintâi aflare a sfântului cap. După un timp, un proprietar bogat şi slăvit a crezut în Hristos, şi lepădând poziţia socială şi toată deşertăciunea acestei lumi, s-a făcut monah luându-şi numele de Inochentie. Ca monah, el s-a sălăşluit chiar la locul unde se afla îngropat capul Botezătorului Ioan. Dorind să-şi zidească o chilie, el a săpat adânc şi a descoperit un vas de pământ în care se afla un cap, ce prin descoperire dumnezeiască a aflat că este al lui Ioan Botezătorul. El a cinstit cu evlavie acele sfinte moaşte, apoi le-a îngropat la loc acolo unde le-a găsit.
Capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost prezent aici până în vremea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, când, prin doi monahi, cinstitul cap a ajuns la Emesa, în Siria, la un olar. În anul 453, episcopul Uranie al Emesei, l-a aşezat în biserica din această cetate. Aceasta este socotită a doua aflare a cinstitului cap al Botezătorului.
„Sfânt Ion de primăvară”, sărbătoare, puternic înrădăcinată în cultura română, este un personaj transmis prin viu grai din generaţie în generaţie de la vechii daci, transformat mai apoi intr-un protector al tinerilor si patron al iubirii.
Legendele populare povestesc că el ar fi fost un cioban sau chiar fiul ei ce o însoţea pe Baba Dochia în călătoriile prin munţi, fiind o figură pozitivă, simbol al primăverii. În credinţa populară o altă reprezentare a Dragobetelui este şi cea a unei plante, numite Năvalnic, transformat de către Maica Domnului deoarece el a încercat din nesăbuinţă să-i încurce cărările.
„Cap de primăvară”, marchează începutul primăverii şi a anului agricol şi asigură totodată tranziţia către un an mai prosper, a constituirii perechilor, atât pentru păsări, cât şi pentru oameni. Este o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, (asimilată uneori cu ziua ieşirii ursului din bârlog), a vieţii în creştere, o dată cu trecerea la anotimpul de primăvară, retrezirea la viaţă, durata zilei în creştere, în contrapondere cu noaptea care descreşte, iar ca dovadă zilele sunt mult mai însorite. Din ziua aceasta cloştile se întorc la cuib, încep a cloci, iar vitele se întorc de la iesle, nu mai mănâncă aşa de mult. Asemenea şi copiii se întorc de la mâncare şi oamenii mai umblă pe afară, nu mai stau în casă aşa de mult, ca iarna.
Astfel, de „Logodnicul păsărilor”, fetele şi băieţii se întâlnesc pentru ca iubirea lor să ţină tot anul, precum a păsărilor ce se ,,logodesc” în acesta zi. Motivaţia preluării obiceiului păsărilor era profundă, din moment ce păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvântul ,,pasăre” în limba greacă însemnând chiar ,,mesaj al cerului”.
În mediul rural, în special, tradiţia populară, riturile vechilor daci liberi rămân încă vii. Sătenii îşi mai aduce încă aminte de obiceiul de demult al fetelor şi băieţilor, care, în ziua lui Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei era sărbătorit de tineri. Dimineaţa devreme, se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, băieţii adunând lemne pentru foc iar fetele cântând şi căutând primele flori de primăvară, ghiocei, viorele şi tămâioase, care se puneau pentru păstrare la icoane până la Sânziene, când se aruncau în apele curgătoare sau folosite în descântecele de dragoste. Dacă, întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: ,Flori de fragă/ Din luna lui Faur/ La toată lumea să fiu dragă/ Urâciunile să le desparţi”.
Fetele mari să strângeau apă de omăt sau de pe florile de fragi. Această apă, născută, din surâsul zânelor, era păstrată cu mare grijă, având proprietăţi magice, putând face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase.
Ca zeu al bunei dispoziţii, de Dragobete, tinerii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri, adunându-se la o casă, pentru ,,a-şi face de Dragobete”, petrecând (fără indecențele evenimentelor similare din zilele noastre) fiind convinşi că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiţi întregul an, până la viitorul Dragobete şi de multe ori de acolo porneau de multe ori viitoarele căsnicii. Câteodată la acel ospăţ unii tineri, în Ziua de Dragobete, îşi crestau braţul, după care îşi suprapuneau tăieturile sub formă de cruce, cu alțî tineri, devenind astfel fraţi, şi respectiv, surori de cruce. Înfrăţirea se putea face şi fără ritualul de crestare a braţelor, doar prin îmbrăţişări, sărutări frăţeşti şi jurământ de ajutor reciproc.
Uneori, fetele, cele mai frumoase, se acuzau unele pe altele pentru farmecele de urâciune.
Credinţa populară credea că în ziua de Dragobete păsările se adună în stoluri, ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască cuiburile, păsările neîmperecheate acum rămânând fără pui peste vară.
Bărbaţii trebuie să-şi găsească partenere pentru anul ce vine, în acest sens este şi expresia “Dragobetele sărută fetele”. Fetele sunt căutate pentru a fi sărutate, pentru a permite bărbaţilor aşa zisa ,,contaminare” cu forţele faste.
Conform tradiţiei populare, de Dragobete, băieţii şi fetele trebuie să fie veseli, să glumească, să nu se certe cu nimeni şi să respecte sărbătoarea, pentru a fi îndrăgostiţi tot timpul anului. Astfel adunați în jurul unor focuri aprinse pe dealurile golaşe din jurul satelor, fetele şi băieţii discută vrute şi nevrute, însă, cel mai adesea, se spuneau glume cu substrat erotic. Fetele, cum simţeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat, în unele zone ale ţării, această goană fiind numită ,,zburătorit”. Potrivit obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, de fapt, logodna ludică a celor doi, stabilită cel puţin pentru un an de zile. De cele mai multe ori astfel de logodne prefaţau logodnele adevărate. Dacă nu se făcea de Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor putea îndrăgosti în anul care urma; în plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiţi.
Dar şi cei maturi aveau partea lor de ritual în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau că era îndeajuns să pună mâna acum pe un bărbat… străin de sat şi devenea drăgăstoasă bărbaţilor în tot anul care urma! Femeile mai aveau grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar şi păsărilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificată la Dragobete că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.
În această zi, nu se coase şi nu se lucrează la câmp. Se face curăţenie generală în casă, pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu vine singur, ci însoţit de aşa-numitele zâne numite ,,Drăgostiţe”, ce le şopteau vorbe de amor îndrăgostiţilor.
El umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori ori bureţi prin pădure. Unele fete şi femei doreau chiar să fie pedepsite de Dragobete, lucrând înadins de ziua lui, iar, apoi luând drumul pădurii, aici fiind ,,nevoite” să se lase iubite de Dragobete. De aici şi provine răspândita expresie adresată fetelor mari şi nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”. Bătrâni obişnuiau să ţină această zi pentru friguri şi alte boli dar şi pentru un an îmbelşugat. Orice lucru început va merge cu spor tot anul. În ziua în care se ţine sărbătoarea se scotea din pământ rădăcină de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară şi se aprinde în casă rădăcină de iarbă-mare pentru a apăra de rele şi durere.
Prilej de bucurie şi bunăstare, Dragobetele, reprezintă una dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Păcat însă că foarte mulţi dintre noi i-au uitat semnificaţia şi au substituit-o după 1990 cu sărbătoarea vecinilor noştri occidentali, aceea a Sfântului Valentin, sărbătoare care nu are nici o înrudire cu mitologia populară română şi nici cu spiritualitatea românească, el, nefiind prezent în calendarele ortodoxe în perioada rece nicidecum pe 14 ci pe 16 februarie iar în perioada caldă pe data de 30 iulie .
Însă românii care cunosc legenda lui Dragobete o celebrează pe 24 februarie a fiecărei primăveri unde iubirea se simte ca la ea acasă!
Dan HORGAN
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.