Izvorul Tămăduirii o sărbătoare cu dată variabilă ce îşi are originea în a doua jumătate a primului mileniu creştin şi ne readuce în minte şi suflet izvorul dumnezeirii întruchipat de Fecioara Maria, marcând o zi în care toate apele precum la Bobotează sunt sfinţite iar agheasma are, mai mult decât oricând, darul tămăduirii şi curăţirii sufletului creştinilor. Această sărbătoare ca si Paştele nu are o dată fixă fiind trecută în calendar în vinerea ce urmează după Duminica Paştelui, Săptămâna Luminată.
Cea de-a doua vineri bazată pe magia imitativă, în care era stimulată puterea
magică a apei. Spre deosebire de Vinerea Paştelui, marcată negativ de
conjunctura morţii Mântuitorului (Vinerea Patimilor), această vineri este nu o
sursă de moarte (valorizată pozitiv prin moartea, pieirea, secarea bolilor), ci
una de viaţă, prin care sacralitatea pozitivă ţâşneşte în lume. Acum izvorăşte,
este accesibilă apa tămăduitoare; de fapt, ca şi la Bobotează, toate apele sunt
sfinţite. Apa este o sursă de viaţă şi pentru că acum pot fi săpate fântânile,
surse potabile pentru vii şi pentru morţi. Nu în ultimul rând, sărbătoarea este
respectată şi pentru că alimentează izvorul ploilor, dar şi roadele, „izvoarele“
de orice fel, ale plantelor şi animalelor.
Credincioşii se grăbesc să se trezească de dimineaţă, se spală, se închină şi se grăbesc spre biserica spre a slăvi Izvorul Tămăduirii, o sărbătoare legată de Maica Domnului, menită să arate rolul Fecioarei Maria în mântuirea oamenilor. Preoţii săvârşesc prin slujbă o a doua sfinţire a apei. Nu este vorba, de o celebrare biblică a scăldătorii din Videzda ci de o serie de minuni săvârşite în urmă cu sute de ani.
Se spune că înainte de a fi înscăunat, împăratul Leon cel Mare, ca simplu soldat, s-a nimerit să treacă printr-o pădure din apropierea Constantinopolului şi a întâlnit un bătrân orb, care cu umilinţă îl roagă de puţină apă şi să-l călăuzească până la cetate. Acest bătrân orb, însă, era un om luminat de Dumnezeu şi neîncetat predica creştinilor că, în pădurile imperiale se afla izvoare şi lacuri ce sunt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaştrilor din acele locuri. Leon va căuta în apropiere un izvor, dar nu va găsi. La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i: ,,Nu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape! Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure şi luând cu mâinile apa tulbure potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi. Minunea s-a petrecut în clipa în care tânărul a făcut întocmai cum i s-a relevat de sus, şi a descoperit într-o poiană un izvor miraculos cu „apă dumnezeiască“. După ce şi-au potolit setea, Leon i-a atins cu apă ochii orbului, care şi-a recăpătat lumina. „Maica Domnului, eşti aici! Te-am găsit!“, a strigat bătrânul cu lacrimi în ochi. Copleşit de minune, Leon a căzut în genunchi şi a rostit: „Am văzut lumina cea adevărată, pe Maica Preacurată… Aici este Izvorul Tămăduirii… fântâna dătătoare de sănătate“. Apa acestui izvor a vindecat multe boli şi a tămăduit diferite răni şi suferinţe.
Bătrânul înţelept i-a prezis lui Leon că, nu după multă vreme, va ajunge împărat. După ce profeţia a fost împlinită, Leon a construit lângă acel izvor o biserică. Mai târziu, împăratul Justinian I cel Mare al Bizanţului, care suferea de o boală grea, s-a vindecat după ce a băut apa din acest izvor. Ca semn de mulţumire a construit o biserică şi mai mare, distrusă din păcate, de turci în anul 1453. Reconstruită, în secolul al XIX-lea la Istambul numele nou al Constantinopolului, credincioşii se pot închina în biserica Izvorului Tămăduirii la subsolul căreia se afla un paraclis din secolul al V-lea unde există şi până astăzi izvorul cu apă tămăduitoare din trecut.
În această zi, în unele zone ale ţării, ca şi la Paştele Blajinilor, tinerii adolescenţi fac legământul juvenil. Acest legământ se făcea, cu sau fără martori, în casă, în grădini sau în jurul unui copac înflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care făceau jurământul respectiv: pronunţarea cu voce tare a jurământului, schimbul colacului şi al altor obiecte cu valoare simbolică, de obicei o oală sau o strachină din lut, însoţite întotdeauna de o lumânare aprinsă, îmbrăţişarea frăţească, ospătarea cu alimente rituale şi dansul. În unele zone etnografice, ceremonia se repetă anual, la aceeaşi dată, până la intrarea în joc a fetelor ,,insurăţite” şi băieţilor ,,înfărtăţiţi”. Persoanele legate, veri, văruţe, surate, fraţi de cruce, se întâlneau anual sau, după căsătorie, la Rusalii. După încheierea solemnă a legământului, copii şi apoi oameni maturi îşi spuneau până la moarte surată, vere, fârtate, verişoară şi se comportau unul faţă de altul că adevăraţi fraţi şi surori: se sfătuiau în cele mai intime şi grele probleme ivite în viaţă, îşi împărtăşeau tainele, nu se căsătoreau cu soră sau cu fratele suratei sau fârtatului, se ajutau şi se apărau reciproc până la sacrificiul suprem.
În unele zone din ţară, încă se mai păstrează obiceiul ca în această zi preoţii să meargă la izvoarele de apă pentru a le sfinţi şi curăţa că nu cumva să permită adăpostirea duhurilor rele prin preajma lor şi se găseau izvoare noi. Credinţa spune că acele fântâni sfinţite de Izvorul Tămăduirii nu vor seca în perioadele secetoase.
Se crede, de asemenea, că ziua Izvorului Tămăduirii este, pentru fântânari, cea mai bună zi din an. În această zi, în adâncuri, apele sunt zbuciumate, fac mult zgomot şi izvoarele sunt mult mai uşor de detectat.
Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii se ţinea pentru mântuirea sufletelor, slobozirea izvoarelor morţilor, pentru a se deschide izvorul ploilor şi vara să fie ploioasă, pentru rodnicia plantelor, belşugul din casă, împotriva pietrei sau grindinii. Cu această ocazie nu se muncea pentru că cine lucra era lovit de o boală din care nu se mai vindeca până la moarte. Animalele de povară nu se înjugau dar se stropeau cu apă să fie feriţi de boli şi chiar de moarte, nu se ţesea nimic deoarece cu pânza ţesută în această zi nu se îmbrăcau nici măcar cei morţi, întrucât, se spune, că nu puteau fi primiţi pe cealaltă lume. În lumea satului baia cu apă rece la fântână sau cu roua dimineţii îi apărau de boli.
Bineînţeles că în lumea satului şi în ziua de Izvorul Tămăduirii se făceau de babele meştere practici de magie. Femeile fără copii lăsau în biserică, în joia din Săptămâna Luminată peste noapte, un vas cu apă, pe care îl recuperau după slujba de vineri, apă cu care prin spălare ritualică se vindecau de toate neputinţele. Tot aceste babe meştere aşezau o cană cu apă în seara de joi sub un nuc sau un soc cu numele celui ce-l interesa cât va mai trăi. Dacă în dimineaţa de Izvorul Tămăduirii se găseau urme de pământ acel om se apropia de sfârşitul vieţii pământene.
Creştinii ortodocşi vin în această zi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfinţire a apei, cunoscută şi sub numele de Agheasma Mică aşa că oricine bea din ele sau le foloseşte pentru a se spăla în zonele bolnave se poate bucura de o înzdrăvenire grabnică. Bolnavilor li se recomandă ca în această sfântă zi să se îmbăieze sau să se spele cu rouă de dimineaţă. Tot acum se ,,dădeau cep” tuturor apelor, astfel încât să îşi astâmpere setea toţi oamenii care nu avut parte de apă nici pe pământ, nici în viaţa de pe celălalt tărâm. Se dă de pomană pască, ouă roşii şi o lumânare.
Dan Horgan
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Ernest Bernea – Cadre ale gândirii populare românești, Ed. Intreprinderea Poligrafică ,,13 Decembrie”, București, 1986.
– Ernest Bernea – Civilizatia-romana-satească, Ed. Vremea,București 2006,
– Ernest Bernea – Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român Ed. Humanitas Bucureşti 2005.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.
