Din păcate, foarte mulţi părinţi din ziua de azi au tendinţa de a-şi creşte copiii sub imperiul sindromului prinţ/prinţesă, iar asta, pentru mulţi dintre ei, le va complica viaţa mai târziu, când părinţii nu mai pot îndrepta situaţia.
De ce sunt alintaţi excesiv copiii?
Motivele sunt diverse şi pot fi enunţate astfel:
Părinţi conduşi de propriile traume
De obicei sunt călăuziţi de bune intenţii, enunţate astfel „dacă eu nu am avut, el să aibă”, „părinţii mei au fost foarte drastici cu mine, eu vreau să fiu ca un frate/soră sau prieten pentru copilul meu”, „eu am fost bătut şi abuzat de familie, profesori, colegi, prieteni sau vecini, de el/ea nu se va atinge nimeni”.
Cu alte cuvinte, părinţii din această tipologie consideră că este important să îşi ferească copilul de orice formă prin care acesta va avea de suferit mai puţin sau mai mult. Ajung astfel să se certe cu educatoarele, profesorii sau diriginţii şi să îşi mute copiii în căutarea şcolii perfecte.
Pot avea conflicte cu vecinii sau prietenii ce îndrăznesc să facă un rău cât de mic copilului.
Părinţi cu venituri financiare foarte mari ori cu poziţie socială înaltă
Aceştia îşi cresc copiii ca pe un trofeu prin care vor să arate lumii propria putere. Pentru ei, propria opulenţă trebuie să strivească totul împrejur.
Toată lumea trebuie să li se închine şi să îi venereze pe ei şi pe copiii lor.
Părinţii care nu şi-au trăit propria copilărie
Sunt acei părinţi nefericiţi ce au avut o copilărie nefericită şi nici măcar familia proprie nu le oferă ceea ce îşi doreau ei de la viaţă. Aşa că se infantilizează, „dând în mintea copiilor”, purtându-se ca un frate un pic mai mare.
Păcatul, dacă putem spune aşa, constă în faptul că îşi vor menţine copilul la un nivel de infantilitate până în perioada adolescenţei sau chiar şi după, uitând că propriul copil a crescut şi poate avea alte nevoi ce nu au legătură cu nevoia părintelui de a rămâne veşnic copil.