Marți, 6 august 2024, de Sărbătoarea Schimbării la Față, Părintele Episcop Ignatie a săvârșit Sfânta Liturghie la Mănăstirea „Schimbarea la Față” Dobrina, din municipiul Huși, cu prilejul hramului sfântului așezământ.
Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, părintele exarh Zaharia Curteanu și părintele protopop Iulian Dumitru Ștefan.
Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonat de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.
În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre semnificația vederii feței lui Dumnezeu:
«Și S-a schimbat la față înaintea lor, și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina» (Matei 17, 2)
Atunci când o persoană dragă ne lipsește și este departe de noi din punct de vedere fizic și spațial, se naște în sufletul nostru dorul după chipul său. Nu am putea să spunem că iubim pe cineva, fără să dorim să vedem chipul acelei persoane. În chipul omului sunt concentrate toate trăsăturile lui.
Ar fi o nebunie și o groază în lumea aceasta dacă noi nu am reuși să ne vedem chipurile, dacă fizionomia sau fața noastră ar fi acoperită. Primul impuls pe care îl avem când ni se vorbește foarte frumos de cineva, pe care nu îl cunoaștem, este să-i vedem fața. Acest lucru ne este suficient ca să ne facem o părere sau un gând despre acea persoană.
Părintele Dumitru Stăniloae, cel ce a teologhisit atât de minunat despre ceea ce înseamnă Persoană, ne spune că în chipul omului se poate vedea întreaga lui strălucire duhovnicească, sau desfigurarea lui, din pricina patimilor și a păcatelor.
Praznicul Schimbării la Față, sărbătoarea de lumină a Ortodoxiei, este cea care ni-L descoperă pe Iisus Hristos așa cum era El din veșnicie: lumină ființială, lumină necreată și dumnezeiască, izvorâtă din ființa Sa cea dumnezeiască și care este manifestată de către ipostasul Său cel dumnezeiesc.
De aceea, Iisus Hristos este fața umană și totuși eternă, veșnică, a lui Dumnezeu, cea pe care a dorit-o atât de mult cei doi profeți, Moise și Ilie, care s-au situat de o parte și de alta a Sa, pe Muntele Taborului. Acești doi profeți și-au dorit foarte mult să vadă fața lui Dumnezeu, să-L întâlnească pe Dumnezeu în mod personal. Moise L-a văzut pe Dumnezeu pe Muntele Sinai, unde era sunet de trâmbiță, tunete, fulgere, și acolo Domnul i S-a arătat dându-i Tablele Legii, Cele zece porunci, înscrise pe niște tăblițe de piatră.
Moise și-a dorit ceva mai mult decât atât. Dorea nu numai să Îl audă pe Dumnezeu sau să-I simtă prezența, ci dorea să vadă slava Lui, să vadă fața lui Dumnezeu. Și acest lucru este mărturisit în Cartea Ieșirii: „Și Moise a zis: «Arată-mi slava Ta!». Zis-a Domnul către Moise: «Eu voi trece pe dinaintea ta toată slava Mea, voi rosti numele lui Iahve înaintea ta şi pe cel ce va fi de miluit îl voi milui şi cine va fi vrednic de îndurare, de acela Mă voi îndura». Apoi a adăugat: «Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască»” (Ieșirea 33, 18-20). Domnul îl învrednicește pe Moise să vadă slava cea dumnezeiască așezându-l într-o scorbură de stâncă și unde va pune mâna peste el; acolo va simți el prezența lui Dumnezeu.
Prorocul Ilie, pe muntele Horeb – o altă denumire a Muntelui Sinai – , se învrednicește și el de vederea lui Dumnezeu, de simțirea, mai precis, a prezenței lui Dumnezeu. Mai întâi, Domnul îl pregătește pe Ilie – pe acest proroc de foc, un om foarte temperamental, aproape vulcanic -, spunându-i că nu-L va vedea nici în vijelie năprasnică, nici în tunet, nici în foc, ci va simți prezența lui Dumnezeu în adiere lină de vânt.
Cei doi proroci și-au dorit să-L vadă pe Domnul, să vadă fața Lui, iar în ziua Schimbării la Față, pe Muntele Tabor, ei au putut vedea însăși fața lui Dumnezeu-Fiul, întrupat ca Om. În Hristos, firea dumnezeiască a fost unită cu firea omenească, într-o unire desăvârșită, datorită ipostasului unic cel dumnezeiesc, astfel trupul devine și el părtaș slavei dumnezeiești. Și în acest fel, cei doi proroci s-au bucurat să vadă Fața lui Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul tâlcuiește că fiecare dintre cei doi proroci sunt un simbol: Prorocul Moise este simbolul înțelepciunii, pentru că prin darea Tablelor Legii în mâinile lui, umanitatea a învățat în chip înțelept ce să facă și ce să nu facă; în timp ce Prorocul Ilie este simbolul bunătății, pentru că prin el a lucrat Domnul, ca poporul lui Israel să se întoarcă înspre Dumnezeul Cel adevărat și viu, să renunțe la păgânism și să caute să trăiască cu Dumnezeu Cel bun, care este bunătate desăvârșită, absolută.
Preasfinția Sa a vorbit despre vederea lui Dumnezeu:
Și noi suntem chemați să căutăm fața Domnului, așa cum ne este drag să vedem fețele persoanelor pe care noi le iubim foarte mult.
Ne vine să contemplăm o veșnicie un chip care ne este drag. Îl vedem atât de frumos și de minunat, încât în sufletul nostru este foarte multă bucurie, o stare de liniște și, mai ales, o stare de iubire deplină.
Toi sfinții din istoria Bisericii noastre, care s-au învrednicit să-L vadă pe Domnul, o dată văzându-L, chipul lui Hristos, luminos, a rămas în inimile lor imprimat pentru veșnicie. Atât de mult s-au îndrăgostit de acest chip, încât viața lor s-a preschimbat, s-a transfigurat radical; nimic din lumea aceasta nu era mai frumos, pentru ei, în comparație cu vederea chipului luminos, dumnezeiesc, al lui Iisus Hristos.
De o asemenea vedere s-a învrednicit unul dintre sfinții care au trăit la începutul secolului XX: Sfântul Siluan Athonitul. În stare de pocăință, de rugăciune, s-a dus în biserica mănăstirii Russikon, din Sfântul Munte, și s-a rugat intens lui Dumnezeu, și din icoană i S-a arătat Iisus Hristos, cu chipul Său blând – așa L-a perceput: blând și plin de multă iubire.
Această vedere a chipului lui Hristos i-a schimbat, fundamental, viața. El însuși a fost ca urcat pe Muntele Tabor, împărtășindu-se de vederea chipului dumnezeiesc, plin de lumina cea necreată, care era în chipul lui Hristos.
Praznicul Schimbării la Față a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când El ne face părtași luminii dumnezeiești, necreate, de care s-au împărtășit și apostolii, lumină care izvorăște în chip natural, din interiorul lui Hristos, și nu din afara Lui, răspândindu-se și peste trupul Său dumnezeiesc, devenind și el un vas al luminii dumnezeiești, necreate și ființiale, este un foarte bun prilej de a ne impulsiona și pe noi, de a ne determina să căutăm să vedem fața umană a lui Hristos și totuși veșnică.
Odată ce tânjim să vedem această față și odată ce vedem fața Domnului, așa cum au văzut-o atâția sfinți din istoria Bisericii noastre, noi înșine vom putea mărturisi, ca apostolul Petru, că „am văzut slava lui Dumnezeu de pe chipul lui Hristos, Dumnezeu-Omul, cu ochi noștri trupești; și când ne-am urcat pe Tabor, ne am schimbat radical viețile noastre”.
Desigur, – și este important să subliniez și să accentuez lucrul acesta –, nu Hristos S-a schimbat la Față, ci ucenicii L-au văzut schimbat la Față. El de fapt, S-a descoperit așa cum este din veșnicie: lumina cea dumnezeiască. Slava aceasta, dumnezeiască, era acoperită de trupul Său dumnezeiesc, și pe Muntele Schimbării la Față, Hristos, așa cum ne spun Sfinții Părinți, „a despicat și a făcut o deschizătură” în trupul Său și le-a arătat ucenicilor ceea ce este El din veșnicie: Dumnezeu desăvârșit, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, plin de slavă și de energiile necreate și ființiale.
Eu așa mă rog și-mi doresc, ca Dumnezeu să ne dea acest dor, de a vedea fața Domnului, cel puțin la aceeași intensitate, cum noi ne bucurăm să-i vedem pe cei ce ne sunt dragi, și așteptăm, dacă sunt la o anumită distanță fizică de noi, să le vedem chipurile și ne bucurăm atât de mult, încât nu ne uităm nicăieri decât la chipul lor. Din constituția unuia pe care-l iubim noi, după o anumită distanță sau lipsă fizică, îi imortalizăm doar chipul – la chipul omului privim, la ochii lui, la zâmbetul lui și la fața lui.
La finalul slujbei, Părintele Episcop Ignatie a oferit doamnei Maria Carbarău, din Galați, distincția de vrednicie „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, în semn de prețuire pentru sprijinul constant pe care îl oferă Mănăstirii „Schimbarea la Față” din Huși.
