Sărbătoare solară şi lunară totodată, Sânzienele sunt tributare focului, prin făcliile aprinse de feciori şi rotite după cum merge soarele pe cer, dar şi apei, prin ritualul scăldării în rouă, practicat de tinerele fete.
Obiceiurile de Sânziene sunt vechi ca pământul şi continuă un cult roman închinat zeiţei Diana (Sanctae Dianae), venerată şi pe teritoriul Daciei care circulă şi astăzi în Banat, Oltenia, Transilvania, Maramureş sau Bucovina . În sudul Moldovei, în Muntenia şi Dobrogea are denumirea după cel slav Drăgaica. I se mai spune Ziua Soarelui, Ursina sau Amuţitul Cucului, orologiul calendaristic al românilor, pasăre oraculară care-şi începe cântecul la echinocţiul de primăvară, de „Blagoveştenie”, pentru a-l sfârşi acum, la solstiţiul de vară, iar ciocârlia, care-şi începe cântatul la echinocţiul de primăvară, încetează să mai cânte după această dată.
În ziua de „Sânziene”, vara începe uşor „să se întoarcă spre iarnă”, florile câmpului îşi pierd treptat mirosul şi puterea tămăduitoare, în păduri apar licuricii, pe cer răsare „Cloşca cu Pui”.
Precum Pământul, calendarul popular al românilor se roteşte după Soare, cel care leagă şi dezleagă anotimpurile, înfrunzeşte şi desfrunzeşte codrul, naşte făpturi mitice, creează acte de divinaţie, ceremoniale şi ritualuri complexe, reactualizează timpul sacru şi ne ajută să renaştem mai puri, mai frumoşi, mai înţelepţi.
La trei zile după solstiţiul de vară, moment ce marchează apogeul drumului solar, când astrul se află la zenit, punctul cel mai înalt al bolţii cereşti, când soarele joacă de bucurie pe cer imediat ce răsare, iar la amiază încremeneşte în loc, înflăcărat şi biruitor, stăpân suprem al cerului şi al pământului, va aduce pentru muritori ziua de Sânziene, cu noaptea cea mai albă a dragostei şi ziua cea mai călduroasă a anului.
Născută dintr-un străvechi cult al soarelui, ea nu şi-a pierdut coloratura păgână, deşi este asociată cu o mare aniversare creştină: naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Obiceiurile din Noaptea de Sânziene, practicate şi astăzi, dovedesc conservatorismul fantastic al tradiţiei româneşti populare, cu mult mai veche decât istoria.
Sânzienele sunt o sărbătoare solară, tributară focului prin făcliile aprinse de feciori şi rotite după cum merge soarele pe cer. Flăcăii acum sar peste făcliile aprinse astfel se creează impresia că sunt călare pe foc. Toate aceste obiceiuri şi superstiţii de Sânziene sunt un omagiu adus soarelui, care, acum, se află la puterea sa maximă, iar prin aceste ritualuri se încearcă întărirea lui.
Sânzienele sunt plante cu flori galbene-aurii şi plăcut mirositoare. În unele zone din ţară, în tradiţia populară, gingaşa floare de sânziană poartă şi numele de iarbă care alungă diavolii şi duhurile necurate. Cresc prin livezi, păşuni, margini de păduri şi poieniţe. Însoţite de muzică şi chiuiturile flăcăilor, fetele adună florile de Sânziene în buchete, fac colane şi împletesc cununi circulare pentru fete şi cruciforme pentru flăcăi. Aceste coroniţe sunt aduse în sat, unde sunt aşezate pe porţi, uşi, ferestre, pe şuri, pe stupi şi chiar în straturile de legume, în credinţa că ele vor ocroti casa şi gospodăria de puterea forţelor malefice, aducând totodată noroc, sănătate şi belşug oamenilor, animalelor şi semănăturilor (vor înflori ca Sânzienele). Sunt considerate a fi plante oracol, plante magice, plante tămăduitoare… Tradiţia populară spune că dacă dormi cu ele sub pernă, îţi vor arată ursitul, dacă le prinzi în păr ori le pui în sân, eşti drăgăstoasă tot anul, dacă te scalzi în roua lor, eşti frumoasă şi dragă cui vrei tu, dacă îţi înfăşori talia cu ele, te apără de dureri. Pentru ca proprietăţile terapeutice ale sânzienelor să fie maxime, florile trebuiesc culese în timpul prânzului. În vechime, ele erau vândute cu uşurinţă pe 24 iunie. Cei care vindeau flori strigau în această zi: “Ia sânzienele, sunt bune de leac şi aduc noroc!“ sau “Apără de toate relele, de toate bolile!“.
În calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscută şi sub denumirea de “Cap de vară”, pentru că acum soarele ajunge la apogeu. Noaptea ce precede această zi se crede că este magică – minunile sunt posibile, forţele benefice, dar şi cele negative ajung la putere maximă. Potrivit tradiţiei, Sânzienele acestea sunt nişte divinităţi nocturne, de o frumuseţe răpitoare, care sălăşluiesc prin codrii întunecoşi, unde nu calcă picior de om.
Ipostaze vegetale ale celor mai îndrăgite personaje mito-folclorice de la noi, surate bune cu înrăitele Iele sau Rusalii, plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, trăiesc prin păduri sau pe câmpii. Ele cântă şi se prind în horă şi „dau puteri” deosebite florilor şi buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile. În popor se crede că în noaptea Sânzienelor zânele zboară prin aer sau umblă pe pământ, cântă şi împart rod holdelor, femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolnavii, apără semănăturile de grindină.
În Noaptea de Sânziene, se spune că Dumnezeu rânduieşte un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile şi cerurile cu stele şi vânturile.
Această sărbătoare e legată de cultul recoltei, al vegetaţiei şi al fecundităţii, şi păstrează în ea un amestec fascinant de creştinism, păgânism şi vrăjitorie.
Sânzienele ca zâne, pot fi aducătoare de rele dacă oamenii lucrează în ziua de 24 iunie. Dacă nu sunt cinstite corespunzător, ele se supără şi stârnesc vijelii şi lasă câmpul fără rod şi florile fără de leac.
Sânzienele, mari iubitoare de dreptate, se răzbună pe femeile care nu ţin sărbătoarea de pe 24 iunie, pocindu-le gura iar bărbaţii care au jurat strâmb vreodată, sau au făcut alt rău, îi aşteaptă pedepse îngrozitoare.
Dar pe lângă manifestările tipice făpturilor supranaturale din clasa ielelor, Sânzienele au şi manifestări oculare: flori de scaieţi tunse de puf, sunt atârnate peste noapte de streaşină şi după cât creşte puful peste noapte, dimineaţa se stabileşte norocul celor care înfăptuiesc datina.
Tot acum Biserica Ortodoxă prăznuieşte Moşii de Sânziene, din ciclul Moşilor de vară, când se pomenesc morţii din neam, se aprind lumânări, se aduc ofrande la morminte pentru sufletele celor dispăruţi, fructe şi legume. Copiii sunt stropiţi cu apă pentru a fi feriţi de boli, iar oamenii suferinzi de reumatism trebuie să intre de dimineaţă în râu până la brâu şi aşa să aştepte răsăritul. Ei vor privi soarele în apă, nu pe cer, şi doar aşa, se spune, se vor vindeca.
Tradiţia spune că verbina culeasă în noaptea de Sânziene are efect în farmecele de dragoste. De asemenea, florile se sânziene nu trebuie smulse sau rupte, ci tăiate dintr-o singură lovitură cu cuţitul, timp în care se rostesc versuri speciale.
În ajunul Sânzienelor, pe 23 iunie, fetele culegeau de pe câmp flori de sânziene şi împleteau cununi pe care le aruncau peste case. Seara, se întâlnesc fetele care vor să se mărite cu flăcăii care doresc să se însoare. Băieţii fac ruguri, aprind făclii şi le învârtesc în sensul mişcării soarelui, strigând: "Du-te, Soare, vino, Lună / Sânzienele îmbună, / Să le crească floarea – floare, / Galbenă, mirositoare, / Fetele să o adune, / Să le prindă în cunune, / Să pună la pălărie, / Floare pentru cununie, / Babele să le rostească, /Până-n toamnă să nuntească." A doua zi, în zori, cetele de feciori străbat satele cu florile de Sânziene la pălărie, în semn că au văzut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor care-i interesează. Ei cântă, chiuie şi strigă: "Du-te, Luna, vino, Soare, / Că tragem la-nsurătoare, / Cununile neursite, / Zac sub hornuri azvârlite."
Dacă acestea se agăţau de horn, era semn că se apropie cununia. Cei în vârstă aruncau coroniţe peste casă, pentru a afla când vor muri. Se credea că atunci când coroniţa va cădea de pe acoperiş, moartea este aproape. În unele zone, fetele de măritat lasă coroniţa în grădină. Dacă dimineaţă o găsesc plină de rouă e semn că se vor mărita în vara aceasta.
Fetele îşi pun flori de Sânziene neîmpletite sub căpătâi. În acea noapte, ele îşi vor visa ursitul. Dacă cununa va fi purtată în păr sau în sân (de fecioare sau tinere neveste), acestea vor deveni atrăgătoare şi drăgăstoase. Înainte de răsăritul soarelui, fetele şi flăcăii se apropie de ocolul vitelor. Cununile sunt aruncate în coarnele vitelor. Dacă gingaşa coroniţa se opreşte în cornul unei vite tinere, fata se va mărita după un tânăr, iar dacă se opreşte în cornul vitei bătrâne, ursitul va fi om în vârstă.
Gospodarii puneau în seara din ajunul sărbătorii naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, flori de Sânziene la colţul casei dinspre răsărit. Dacă în următoarea zi găseau în coroniţe păr de la animale, era semn că vor avea parte de un an sănătos şi roditor pentru animale.
Bătrânele satului adunau în zorii zilei de 24 iunie, din locuri necălcate, roua Sânzienelor. La întoarcerea spre casă, dacă nu vorbeau şi nu întâlneau pe nimeni, puteau oferi roua ca leac pentru sănătate şi dragoste. În trecut, fetele nemăritate obişnuiau să se tăvălească, goale, dimineaţa, în roua sânzienelor, pentru a fi fertile.
În ziua de Sânziene se joacă Drăgaica, dans ritual asemănător Căluşului. De data aceasta, ceata este formată exclusiv din fete, câteva îmbrăcate în haine bărbăteşti, numite Drăgaice, Drăghicuţe sau Drăgane. La fel ca în cazul Căluşarilor, şi alaiul Drăgaicelor este însoţit de un muzicant iar una dintre fete poartă un steag împodobit cu baticuri colorate, spice de grâu, usturoi, pelin, flori de sânziene, verbină şi alte plante magice. Acest cortegiu ceremonial străbate uliţele satului, formând un brâu simbolic, protector şi fertilizator, ce cuprinde întreaga comunitate. În unele sate, fetele aveau şi coase, vestind că e vremea cositului, că plantele şi-au încheiat drumul, au fost sămânţă, au germinat, au crescut, s-au înmulţit iar acum urmează să moară. În alte locuri, cea mai frumoasă fată se alege Drăgaică, se împodobeşte cu spice de grâu şi cu flori de sânziene ca o mireasă, după care, însoţită de alaiul său, cutreieră holdele, câmpurile şi satele într-un extraordinar parcurs ritualic, aducător de belşug şi fertilitate, reminiscenţa a unui străvechi cult agrar cu puternică simbolistică nupţială.
În ziua de „Sânziene” se „înstruţează Boul”, adică se împodobeşte cu flori, şi se plimbă prin sat, obicei ceremonial cu o simbolistică nupţială, atestat îndeosebi în nordul Transilvaniei şi dedicat unei divinităţi taurine, fertilizatoare, ce poate fi identificată cu Mitra sau Dionysos.
Să încercăm să păstrăm vie în sufletele noastre această frumoasă sărbătoare!
La mulţi ani tuturor ce poarta numele de Sânziana!
Dan Horgan
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Sfânta Scriptura, versiune redactată de Arhiepicopul Clujului Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti 2001
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.
