În această zi, creştinătatea prăznuieşte cu evlavie şi tristeţe Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, numit în popor şi Sf. Ioan de Toamnă, Crucea mică, Sf. Ioan cap tăiat, fiind şi ultima sărbătoare importantă din anul bisericesc, care se încheie pe 31 august urmând să reînceapă unul nou pe 1 septembrie.
Cultul său s-a dezvoltat în timp, iar Biserica, din Răsărit, şi din Apus, i-a consacrat, ca şi Maicii Domnului, mai multe sărbători importante în timpul anului bisericesc : Soborul Sf. Ioan Botezătorul (7 ianuarie), Naşterea lui Ioan Botezătorul (24 iunie) şi Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august).
Considerat Înaintemergătorul Domnului, Sf. Ioan care a dezvăluit lumii, prima dată, că Iisus este Mesia trimis de Dumnezeu, fiind totodată şi ultimul mare profet al Vechiului Testament, dar şi cel care a făcut trecerea spre perioada Noului Testament.
Sfântului Ioan înainte Mergătorul Mântuitorului, precum a fost înaintea Domnului său cu naşterea, tot aşa i se cădea să fie înainte şi cu moartea. Şi precum Domnul Hristos avea să pătimească pentru păcatele omeneşti, tot aşa şi Mergătorul înaintea lui a suferit moarte mucenicească pentru fărădelegea lui Irod.
Irod, care se numea Antipa, tetrahul Galileei, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Vitleem, fiind a patra odraslă rea a rădăcinii rele, care a stăpânit în Galileia, a luat mai întâi de soţie pe fiica lui Areta, împăratul Arabiei, şi a petrecut cu ea multă vreme. Apoi îndrăgostindu-se de frumuseţea Irodiadei, femeia fratelui său, Filip, a luat-o pe ea de soţie, învoindu-se astfel la pofta lui necurată.
Pentru Ioan Botezătorul cea mai importantă şcoală de formare duhovnicească, ca propovăduitor al pocăinţei şi botezător al lui Iisus a fost Pustiul Iordanului. Cuvântul lui Ioan Botezătorul era îndrăzneţ. El nu l-a cruţat nici pe regele, pentru păcatul său de a se căsători cu Irodiada, soţia fratelui său, Filip, când acesta era în viaţă. Din căsătoria cu Irodiada, Filip a avut o fiică, Salomeea.
Irod l-a întemniţat pe Ioan pentru curajul său, iar Irodiada, care nutrea o puternică ură împotriva Proorocului, aştepta un prilej de răzbunare. Irod şi-a sărbătorit ziua de naştere cu mare fast, în apropierea Paştelui, invitându-i la această aniversare pe nobilii regatului. Era momentul prielnic ca Irodiada să se răzbune. Cu acest prilej, fiica ei, Salomeea, a dansat cu voluptate în faţa oaspeţilor. Ea a fost admirată de toţi nobilii invitaţi la ospăţ şi mai ales de Irod, care i-a promis drept, răsplată orice i-ar cere, chiar şi o jumătate din regat. Sfătuită de mama sa, Salomeea i-a cerut regelui drept răsplată capul Sfântului Ioan Botezătorul. Irod a fost derutat, dar trebuia să-şi respecte jurământul, pentru că de faţă erau cei mai importanţi nobili din regat. Sentinţa a fost executată imediat. Un soldat l-a decapitat pe Sfântul Ioan, care era întemniţat în castelul lui Irod de la Maherus. Capul însângerat a fost adus pe un platou, iar Salomeea i-a prezentat Irodiadei mult aşteptatul trofeu. În mijlocul acelui ospăţ, picând încă sângele, acel cap a grăit aceleaşi cuvinte mustrătoare: „Nu ţi se cade să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău!“ Irodiada, luându-l, înţepa cu acul limba care mustra fărădelegea lor. Şi batjocorindu-l destul, nu l-a dat să-l îngroape împreună cu trupul, pentru că se temea să nu învie când se va lipi capul de trup. De aceea, regele le-a dat ucenicilor trupul Sfântului. Ei au mers în cetatea Sevastia şi l-au îngropat, după care au mers la Iisus să-i mărturisească sfârşitul mucenicesc al Proorocului Ioan. În schimb, capul Sfântului a avut o istorie tulburătoare: la început a fost îngropat de Irodiada în curtea locuinţei sale, la mare adâncime.
Tradiţia creştină, spune că doar Ioana, soţia dregătorului lui Irod ştia unde a îngropat Irodiada capul Sfântului Ioan. În mare taină, ea l-a dezgropat şi l-a înhumat, într-un vas de lut, în Muntele Eleonului, Muntele Înălţării.
O datină dintre cele mai uzitate la poporul român este ţinerea postului negru, şi asta în răstimpul de la Tăierea capului Sf. Ioan (29 august) până la Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Prin acest post postitorii îşi mântuiesc sufletul de cele mai grele păcate făcute în viaţă, precum: furturi cu ucideri, cauza rămânerii familiei fără căpătâi, omoruri, aprinderi sau, ceea ce des se întâmplă la femei, omorârea pruncilor micuţi noaptea, în somn, fără ştire şi voie, lepădarea pruncilor fără vreme, cu voie ori prin greşeală. Se mai poate împlini şi de fraţi pentru surori, de surori pentru fraţi, de părinţi pentru copii şi contrar, ba chiar pentru oarecare rudă mai apropiată pierdută în lume, sinucisă ori înecată. De mai multe şi mai adese ori însă se posteşte de părinţi pentru blestemăţiile şi vorbele urâte şi grele vorbite în ceasuri necurate, în mânie şi furie contra copiilor. Acest post se ţine cu mâncarea în fiecare zi a unei turte de grâu sau de mălai, coaptă pe cărbuni, pe care singur păcătosul sau cel ce posteşte trebuie să o facă şi să o coacă şi iarăşi numai el să o atingă. Nu e apoi permis să o taie, ci totdeauna, mâncând, să o frângă, păstrându-se restul rămas de la mâncare jos, pe pământ, sub icoană sfântă şi, dacă se poate, să fie icoana Preacuratei. La păcate mai uşoare se pot mânca şi poame. Asemenea este oprită dormirea în pat, ci pe pământ şi, de se poate, fără aşternut, numai la căpătâi o perină umplută cu paie de grâu şi neacoperit cu nimic. La sfârşitul postului, mergând la biserică, duce pomană menită celui care posteşte: colac, struguri albi, untdelemn, o chită de flori în al cărei mijloc este o luminare de ceară curată şi făcută de femeie iertată ori de fată fecioară.
Sărbătoare Tăierea capului Sfântului Ion, este rea de friguri. De aceea se posteşte şi nu se mănâncă fructe sau legume roşii: struguri, fructe rotunde nici legume gătite, asemănătoare cu o căpăţână: varză, mere, pere, nuci, căpăţâni de usturoi, sau cu o cruce, nuci, pepene, nu se bea vin roşu. Nu se taie nimic cu cuţitul, ci totul se rupe cu mâna. Unii mănâncă numai struguri albi sau ajunează. Nu se aşează mâncarea pe farfurie întinsă sau tipsie. Se împart mere, pere şi castraveţi oamenilor nevoiaşi.
Dan Horgan
Bibliografie:
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Ed. Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Ed. ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Ed. Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Ed. Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Ed. Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Ed. Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Ed. Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Ed. Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Ed. Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Ed. Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Ed.: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Ed. Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dicţionar de simboluri si credinţe tradiţionale romaneşti”, Ediţie digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Ed. Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Ed. “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Ed. Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Ed. ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.
