O sărbătoare de origine celtică, Halloweenul este influenţată şi alimentată continuu de-a lungul secolelor de numeroase rituri şi culturi iar în zilele noastre este preluată de multe popoare din lumea occidentală şi Statele Unite ale Americii la începutul secolul al XIX-lea. Este sărbătorită îndeobşte în noaptea de 31 octombrie, deşi în ţările scandinave data sărbătorii poate fi şi în prima sâmbătă din noiembrie.
Pe timpul Imperiul Roman ziua de Halloween era de fapt Ziua Pomona, zeiţa fructelor şi seminţelor sau în festivalul morţilor denumit Parentalia, iar la celţi era festivalul ,,Samhain” considerat a fi „Anul Nou Celtic”şi sfârşitul „jumătăţii luminoase” a anului şi începutul „jumătăţii întunecate”. De ,,Samhain” era vremea când se făceau provizii de iarnă şi se tăiau animalele pentru a păstra carnea peste iarnă. Focurile de tabără aprinse în interiorul cercului în care se ţinea sfatul bătrânilor jucau şi ele un rol de purificare în această festivitate. Toate celelalte focuri erau aprinse ritualic numai de la focul cel mare. Oasele animalelor tăiate erau şi ele aruncate în foc pentru a fi purificate şi trimise odată cu fumul ridicat pentru îmbunarea zeilor. Se păstrau doar căpăţânile de la vite şi cai, căpăţâni ce se înfigeau în stâlpii porţilor tot pentru efectul lor apotropaic. Uneori se aprindeau două focuri unul lângă altul, iar oamenii şi animalele treceau printre ele ca ritual de împrospătare.
O transformare semnificativă a sărbătorii a încolţit o dată cu răspândirea noii religii creştine în Europa. Astfel în anul 835, Biserica Romano-Catolică a notificat ziua de 1 noiembrie într-o sărbătoare creştină, ,,All Hallows' Even” în traducere, ,,Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor”, sărbătoare adoptată şi de creştinii de rit protestant.
În Statele Unite ale Americii cu ocazia sărbătorii, copii mari şi mici se maschează în vrăjitori, mumii sau alte personaje de groază şi colindă pe la case întrebând „Trick or Treat?” adică ,,Păcăleală sau dulciuri?” ca o ameninţare că dacă nu li se dau dulciuri, persoanei colindate i se va juca o farsă.
Vechii celţi credeau că graniţa dintre lumea aceasta şi cea de dincolo se slăbeşte în ziua de Samhain, permiţând spiritelor, bune sau rele, să o traverseze. Strămoşii familiei erau onoraţi şi invitaţi în casă, în timp ce spiritele rele erau gonite. Se credea că nevoia acerbă de a îndepărta spiritele rele a dus la purtatul de costume şi măşti. Ei îndepărtau spiritele demonice deghizându-se, ei înşişi, în spirit rău pentru a le evita.
În Irlanda evului mediu, când Hallow’s Eve era mai încărcat de credinţele spirituale ale oamenilor se sculptau feţe cât mai hidoase în napi luminaţi din interior cu lumânări din seu de animal pentru a preveni apropierea spiritelor rele. Numele pe care aceste legume sculptate l-au căpătat, Jack O’Lantern, vine dintr-o legendă din folclorul irlandez. Aceasta este povestea Zgârcitului Jack. Se spune că trăia undeva un fierar leneş şi zgârcit nevoie mare pe nume Jack Blacksmith. Acesta prin vicleşug l-ar fi păcălit pe diavol de două ori. Întâia dată invitându-l la un pahar de băutură la cârciuma din sat. Jack, zgârcit fiind, nu a dorit să îşi plătească băutura, convingându-l pe Diavol să se transforme într-o monedă pentru a plăti iar mai apoi să-şi reia forma lui iniţială. Doar că, după transformare, Jack s-a decis să păstreze acea monedă, punând-o în buzunar alături de o cruce din argint. După un timp însă, Jack l-a eliberat pe Diavol cu condiţia ca acesta să nu îl deranjeze vreme de un an şi să nu îi ia sufletul în cazul în care fierarul moare. După ce acel an a trecut, Jack a reuşit să îl mai păcălească odată pe Diavol, făcându-l să urce într-un un măr şi sculptând apoi o cruce în trunchiul copacului. Acesta l-a eliberat din nou pe cel rău după ce i-a promis că nu va veni după Jack timp de 10 ani. După un timp însă, Jack Blacksmith şi-a dat obştescul sfârşit, însă Dumnezeu nu a permis ca un asemenea om să intre în Rai, iar prietenul păcălit de două ori, Diavolul, nu putea să îl primească în Iad, din cauză că îi făcuse promisiunea lui Jack că nu îi va lua sufletul. Totuşi, Cel Rău a hotărât să îl pedepsească pe Jack, decapitându-l şi forţându-l ca şi pe vicleanul Sisif să cutreiere lumea muritoare în fiecare noapte dându-i doar un cărbune încins pentru a-i lumina calea. Jack a pus cărbunele într-un nap sculptat de către săteni pe care l-a aşezat pe umeri în locul capului luat de către diavol şi de-atunci îşi petrece nopţile în nelinişte şi continuă mişcare bătând drumul permanent între Rai şi Iad.
După mulţi ani de farse şi petreceri, Jack îşi dă obştescul sfârşit şi ajunge la Porţile Raiului, păzite de Sfântul Petru. Acesta îi respinge ferm dorința de a intra în Rai pe motiv că a dus o viaţă mult prea delăsătoare şi că sufletul lui era prea plin de viclenie şi răutate. Astfel Jack face cale întoarsă, către gura iadului. Dar acolo îl întâlneşte unul dintre cei păcăliţi:pe diavol, care se ţine şi el de cuvânt şi nu îl primeşte pe Jack în focul veşnic. Atunci Jack este cuprins de spaimă. Nu are unde să se ducă, rămânând rătăcitor pe drumul dintre Iad şi Rai pentru veșnicie. Înfricoşat, întreabă pe necurat cum se va descurca fără nicio făclie care să-i lumineze calea și să-l călăuzească în întuneric. Necuratului i se face milă de el şi îi aruncă în scârbă un tăciune din vâlvătăile Iadului, care să-i fie tovarăș în eterna lui călătorie. Atunci Jack introduce jăraticul încins într-un nap scobit şi obţine un frumos felinar. Napii erau una dintre mâncărurile sale preferate şi îi fura din culturi ori de câte ori avea ocazia. De atunci, zgârcitul Jack cutreieră lumea fără a-şi găsi pacea, izgonit şi din rai, şi din iad, având drept companion doar napul prefăcut în felinar. Astfel şi-a căpătat Jack Blacksmith porecla Jack O’Lantern o simplă prescurtare de la Jack of the Lantern datorită localnicilor care îl vedeau cutreierând cu capul lui făcut din nap.
Astfel că napii, dovlecii, cocenii de porumb, sperietorile de ciori şi vrăjitoarele, elemente ale toamnei, sunt omniprezente iar casele sunt şi ele decorate cu aceste simboluri. Printre alte imagini de Halloween se numără temele morţii, răului şi ocultului, monştrii legendari iar culorile obişnuite ale sărbătorii sunt invariabil, negru şi portocaliu.
Obiectele şi simbolurile asociate Halloween-ului au avut o evoluţie plină de schimbări spre modernism în timp. Dacă, în trecut, se foloseau felinare din napi pentru luminarea sufletelor din purgatoriu de Halloween în Irlanda şi Scoţia, imigranţii veniţi în America de Nord au adus această tradiţie celtică dar au folosit dovleacul indigen, legumă, care era mai uşor accesibilă şi mai mare, fiind mai uşor de scobit decât napii. Tradiţia americană de modelare a dovlecilor este atestată de la 1837 şi a fost asociată iniţial cu vremea recoltei, nefiind specifică Halloween-ului decât spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
Fiind una dintre cele mai vechi sărbători din lumea catolică şi protestantă Halloweenul este acum sărbătorit în foarte multe ţări de pe glob, cele mai cunoscute fiind Irlanda, Statele Unite, Canada, Puerto Rico, Scoţia şi Regatul Unit, iar ocazional în unele părţi ale Australiei şi Noua Zeelandă. În America de Nord şi Canada îşi menţine cel mai înalt nivel de popularitate. În fiecare an, 65% dintre americani îşi decorează casele şi birourile pentru Halloween. Procentul este depăşit doar de decoraţiunile făcute cu ocazia Crăciunului. Halloweenul este sărbătoarea în care sunt vândute cele mai multe bomboane şi este a doua sărbătoare după Crăciun ca volum al vânzărilor globale.
În ultimii ani, Arhiepiscopia Romano-Catolică din Boston a organizat o Sărbătoare a Sfinţilor pentru Halloween. Multe dintre bisericile protestante contemporane văd Halloweenul ca un moment de distracţie pentru copii, ba chiar organizează serbări în bisericile lor, iar copiii şi părinţii se pot costuma, juca jocuri primind bomboane. În Statele Unite este bine cunoscută „micuţa cutie portocalie” care pentru o perioadă de timp se distribuiau gratuit prin şcoli şi astfel copiii care mergeau la „colindat” strângeau bani, împreună cu tradiţionalele dulciuri, de la cei care doreau să doneze.
Multi creştini nu atribuie vreo semnificaţie negativă sărbătorii de Halloween, tratând-o ca pe un pretext pur laic pentru serbarea „ciudăţeniilor imaginare” şi pentru oferirea de bomboane. Festivităţile de Halloween sunt obişnuite în şcolile parohiale romano-catolice din America de Nord şi din Irlanda.
De fapt, Biserica Romano-Catolică consideră că Halloweenul ar avea o legătură cu creştinismul. Cei mai mulţi creştini catolici şi protestanţi nu consideră că tradiţia ar avea rădăcini satanice în origine sau practică şi că nu ar reprezenta o ameninţare pentru viaţa spirituală a copiilor: educarea despre moarte, precum şi despre obiceiurile strămoşilor celţi fiind, de fapt, o lecţie de viaţă valoroasă şi o parte din patrimoniul enoriaşilor lor. Halloweenul este însă complet incompatibil cu credinţa creştină ortodoxă datorită originii sale păgâne de Festival al Morţilor. Ortodocşii consideră că în timpul vieţii trebuie să dobândească asemănare cu Iisus Hristos şi nu să fie costumaţi în vampiri, demoni sau fantome. Şi în România, ţară în proporţie de 87% de rit ortodox, în prag de Halloween, copii dar şi adulţi creştini ortodocşi parcă au intrat în priză. Serbează cu mare fast o sărbătoare catolică şi protestantă. Costume, prăjituri, desene şi măşti aplicate pe faţă, bineînţeles toate importate din exteriorul ţării că ,,E mult mai cool”. Acesta a fost răspunsul la întrebarea ,,De ce te-ai mascat?” adresată unui elev de liceu mâzgălit pe faţă gen d’Artagnan. Ce o fi căutat personajul lui Alexandre Dumas tatăl în tradiţiile populare de Halloween este de neînţeles. Sau un alt elev costumat în arab cu turban de o culoare îndoielnică de alb pe cap şi sarafan cu pretenţie de negru? Un pic cam de mântuială şi deloc inspirată costumaţia. Dar mai rău este ca atunci când l-am întrebat pe liceanul în cauză ce înseamnă pentru el ,,COOL” a îngăimat o bolboroseală de neînţeles pentru mine dar poate destul de plauzibilă şi de pertinentă pentru el, din care am înţeles doar: ,,AICIŞA”, că vorba românului: ,,Fiecare pasăre pe limba lui piere”.
În tradiţia populară din România există un obicei asemănător, Noaptea Sfântului Andrei, care este asociat cu apariţia strigoilor, cu farmecele de dragoste şi ghicirea ursitului, de asemenea se poate „afla” dacă anul următor va fi roditor. Sfântul Apostol Andrei este prăznuit pe 30 noiembrie. Dar despre această sărbătoare autohtonă voi vorbi mai pe larg la timpul cuvenit.
Dar noi românii (nu vorbesc despre toţi) importăm obiceiuri străine, fără a avea habar ce e cu ele, vorbim după ureche (sau cel puţin copiem fraze) limba spaniolă, italiană, şi altele din telenovele în ,,trend” cu aceleaşi dezacoarde, pardon dezacorduri ca şi în română.,,Tot ce zboară poate ajunge în oală dar nu tot ce zboară se mănâncă”, cum spune românul neaoş. Sărbătorile pe care noi nu le avem, le importăm şi ne mândrim cu ele… dar dacă tot ne mândrim cu ele, măcar să ne şi documentăm. Astfel totul porneşte din şcoală unde copii ar trebui să înţeleagă aceste lucruri.
Sărbătoarea în sine a început în urmă cu peste 3.500 de ani încă de pe vremea vechilor celţi cu mult înainte de apariţia creştinismului în Europa, credinţa în vrăjitori, vrăjitoare şi magie era larg răspândită. Era un festival de fertilitate, prin care se mulţumea spiritelor pentru recoltele bune din timpul anului. În jurul anului 1.500 î.Hr. druizii se aflau la putere în Occident. Ei formau o sectă de preoţi, atât bărbaţi cât şi femei. Cruzimea şi barbaria lor în magia pe care o practicau era răsunătoare. Erau sacrificaţi oameni, care erau biciuiţi, torturaţi şi agresaţi înainte de a fi ucişi; uneori, li se scoteau inimile chiar pe viu. Organele lor genitale erau tăiate şi conservate… Uneori, erau jupuiţi, iar pielea lor era folosită în diferite ritualuri printre altele cu rol de pergament pentru scrieri și incantatii.
Druizii în această zi sărbătoreau Anul Nou şi respectau credinţa că la această dată toate legile timpului şi graniţele spaţiului erau desfiinţate, permiţând astfel tuturor spiritelor să se întoarcă printre cei vii. Fireşte, cei vii nu doreau să fie posedaţi, astfel că în data de 31 octombrie toţi celţii îşi stingeau focurile din casă, ca acestea să devină neatrăgătoare pentru orice spirit ce ar dori să sălăşluiască acolo. Se îmbrăcau în costume fantomatice şi se plimbau prin sat fiind cât mai înspăimântători cu putinţă pentru a alunga spiritele celor morţi care se reîntorseseră printre ei. Iar toate aceste obiceiuri erau larg răspândite în rândul popoarelor din Occident, astfel încât, chiar şi după instaurarea creştinismului ca religie oficială, obiceiurile barbare ale druizilor au rămas în credinţa populară. În această noapte păgână a Halloween-ului are loc sabatul vrăjitoarelor, în care se bea, se dansează, se rostesc blesteme şi vrăji, se organizează orgii, se oferă sacrificii animale şi umane. Câinii şi pisicile sunt cele mai sacrificate animale de Halloween. În comunităţile rurale, nu este neobişnuit pentru ţărani şi fermieri ca, a doua zi de Halloween, dimineaţa să-şi găsească schilodite animalele domestice în sacrificii ritualice. În aceste practici barbare, se crede că se consumă fluidele animalelor măcelărite pentru a se ghici viitorul doar în anumite ritualuri şi vrăji. Se crede că în această noapte vălul care îi desparte pe cei vii de cei morţi se subţiază cel mai mult şi că profeţiile sunt mai uşor de prevăzut de către ghicitorii în viitor.
În timpuri de mult apuse se credea că în noaptea de Halloween pe lângă fantome, spirite şi zânele rele, vrăjitori şi vrăjitoare, stafii, zombi, vampiri, vârcolaci, zgripţuroaice şi spiriduşii se iveau din cealaltă lume alături de morţii care prind viaţă şi ies din mormintele lor, ca nişte creaturi monstruoase ale nopţii, cu trupuri hidoase şi inumane, dorind cu ardoare să ajungă la casele unde se găsesc oameni. Cei vii încearcă să se apere de aceste spirite rătăcite, oferindu-le drept daruri fructe dulci şi nuci. Dacă nu găsesc aceste daruri, se vehicula ideea că vieţile celor ce nu au oferit nimic le vor fi luate de către spiritele malefice. De fapt, prin această legendă, că morţii ar ieşi din morminte, se urmăreşte luarea în derâdere a credinţei creştine ortodoxe în reînviere, prin obţinerea unui trup nemuritor.
Alte ţări vestice de rit catolic şi protestant au adoptat această sărbătoare abia pe la sfârşitul secolului trecut, Japonia, Puerto Rico, în UK, Noua Zeelandă şi, mai rar, în Australia. Şi de ce nu şi în România? Precum spune o veche zicală autohtonă: ,,Nu se poate nunta fără sluta!”. Bănuiesc că tot o reminiscenţă de la Darwin. Charles Darwin.
Dan HORGAN
