Considerat in vechile calendare, drept celebrare a Anului Nou, fapt sustinut si de numeroasele practici magice ale Ajunului, Craciunul a pastrat pana la urma cu preponderenta imaginea sarbatorii crestine, in care mai pot fi puse in evidenta vagi urme de ritualuri pagane. Sub influenta lui Mos Ajun a aparut si un Mos Craciun, figura controversata, de un demonism accentuat. Mai intai ostil momentului Nasterii, convertit ori uneori pedepsit drastic in fata minunii pogorate asupra sotiei sale, Craciunoaia, devine simbol al sarbatorii, al darniciei si al crezului. Lui i se atribuie obiceiul darurilor facute copiilor, dupa modelul celor oferite pruncului Iisus. De cealalta parte, obiceiul colindatului pare sa nu-si gaseasca pe deplin explicatii crestine: fie ca obiceiul exista inca inainte de nasterea lui Iisus fie ca este practicat ca element component al unor ritualuri escatologice, atunci cand nu se vor mai auzi colinde si cand nu se vor mai inrosi oua, va veni sfarsitul lumii si in care este vorba mai putin de colindele specifice, in care este preamarita Nasterea. Toate aceste explicatii sunt valabile pentru colindele agricole de sfarsit de an, avand ca punct de plecare ziua de 23 decembrie si incheindu-se undeva in jurul zilei de 7 ianuarie.
In traditia populara zilele saptamanii s-a personificat in Sfanta Luni, Sfanta Vineri, Sfanta Sambata, ba mai mult chiar si subimpartirile zilei si noptii, Miazanoapte, Miazazi, Zorila, Murgila sau Negrila, care sunt fiinte reale pentru popor, cu oaresce puteri de netagaduit. Tot asa a facut din zilele insemnate, Ajunul si Craciunul, doua personaje, Mos Ajun si Mos Craciun. Ei sunt cunoscuti drept mosi, deoarece s-au aratat totdeauna cu barbile albe de zapada. Si apoi sunt si batrani, tare batrani, ei existand din vremuri demult uitate, din veacuri de mult apuse, sunt de o varsta cu Soarele si Luna. Ei se aseamana unul cu altul ca doi frati gemeni, ca doua picaturi de apa: batrani, cu barbile lungi pana la pamant, stufoase si albe ca zapada, amandoi sunt buni si darnici, amandoi cutreiera lumea de la un capat la altul, raspandind veselia in jurul lor, prin darurile bogate si imbelsugate. Darurile sunt in special pentru copii, pentru care scot totdeauna din marii si in veci interminabilii lor saci, amandoi umbla pe acelasi drum si in veci nedespartiti unul de altul, cum Dumnezeu si Sfantul Petru de asemenea umblau amandoi pe un loc, tot asa de buni si batrani amandoi.
Deosebirea dintre ei este la darurile impartite. Mos Ajun daruieste nuci, pere, covrigi, colaci, colindete, placinte, prajituri, bomboane si alte dulciuri si mancaruri placute lor. Iara Mos Craciun le aduce haine, incaltaminte, jucarii, carnati, caltabosi si sorici de purcel.
In traditia populara se povesteste ca Maica Domnului, fiind cuprinsa de durerile facerii, a cerut adapost lui Mos Ajun. Acesta, motivand ca este om sarac, o refuza, indrumand-o spre fratele sau mai mare si mai bogat, Mos Craciun. Craciun era stapanul staulului unde au gazduit Iosif si Maria. Cand s-a nascut Hristos, baba lui Mos Craciun, Craciuneasa, s-a dus de a mosit pe Maica Domnului. Cand a auzit Mos Craciun ca femeia sa a lucrat in ziua lui, i-a taiat mainile pe loc. Atunci Craciuneasa s-a dus la Maica Precista si, plangand, i-a spus ce-a patit si i-a aratat mainile. Maica Precista a suflat peste mainile Craciunesei si indata mainile i s-au facut frumoase si curate, iar nu zbarcite, cum erau inainte de aceasta. De bucurie ca nevasta lui a scapat de pedeapsa lui necugetata, Craciun aprinde un rug de cioate de brad in curtea lui si joaca hora cu toate slugile sale. Dupa joc imparte Fecioarei Maria daruri pastoresti (lapte, cas, urda, smantana) pentru ea si fiul ei. Astfel, Mos Craciun reprezinta o transfigurare a magilor ce i-au adus daruri lui Iisus la nasterea sa si ca este simbolul tipului creator.
Mai mult de un mileniu crestinii au sarbatorit Anul Nou in ziua de Craciun, in imediata apropiere a solstitiului de iarna: la Roma, pana in secolul al XIII-lea, in Franta, pana in anul 1564, in Rusia, pana in vremea tarului Petru cel Mare, in Tarile Romane, pana la sfarsitul secolului al XIX-lea. La romani amintirea acelor vremuri este inca proaspata, de vreme ce, in unele sate banatene si transilvanene, ziua de 1 ianuarie se numeste Craciunul Mic, nu Anul Nou.
In unele zone se cred ca, mai inainte vreme, foarte multe rautati faceau oamenii, din pricina ca isi uitasera de Dumnezeu. Pentru a-i scapa de pacate, Dumnezeu a lasat colindele, ca in fiecare an la Craciun numele cel sfant al Domnului sa vina neaparat la urechile oamenilor si astfel sa se abata de la calea rautatilor. Atunci cand colindele nu se vor mai auzi pe pamant, vor iesi diavolii si astfel lumea va incapea pe mana lor.
Traditiile contemporane spun despre „sfantul“ Craciun, Mosul „darnic si bun“, „incarcat cu daruri multe“, sunt printre putinele influente livresti patrunse in cultura populara de la vest la est si de la oras la sat. Derivatul de „mos” din numele sau inseamna „intemeietor”, „ziditor”, „incepator”.
In noaptea de Craciun exista obiceiul de a se pastra in vatra focul aprins. Se pune in aceasta noapte un bustean in foc, numindu-se busteanul Craciunului. Inca din timpuri stravechi, taranii din intreaga Europa, obisnuiau ca in anumite zile ale anului, primavara si la solstitiul de vara, dar prin in unele locuri, si la sfarsitul toamnei sau in cursul iernii, de Craciun si in ajunul Bobotezei, sa aprinda focuri sau ruguri si sa danseze in jurul lor sau sa sara peste ele. Un vestigiu probabil a superstitiilor omului primitiv care, observand miscarea aparenta a Soarelui a considerat ca acesta il poate ajuta. Solstitiul de iarna fiind socotit de cei din antichitate a fi in jurul datei de 25 decembrie, au fost trecute si obiceiurile legate de foc la aceasta data. Cenusa busteanului care arde in noaptea Craciunului e imprastiata prin gradini pentru a promova rodirea lor.
In ajun si Craciun se pun pe o masa, langa o fereastra inchisa, doua paini, sare, peste, grau si un pahar cu apa pentru rudele decedate din familie ce se credea ca vin si mananca din acele bucate. La mesele de Craciun nu se bea rachiu. el fiind un produs inventat de diavolul, ce apoi il batjocoreste pe cel ce-l bea, zicand ca rachiul are intaietate inaintea tuturor bucatelor.
In ziua de Ajunul Craciunului, pana a nu rasari soarele, se incepe a lucra cate putin din toate treburile si se lucreaza cate putin cu uneltele cu care se doreste sa se lucreze cu drag si cu mult spor peste an. Se posteste total in ziua de Ajun pentru spor in anul ce vine. In ziua de Ajun, cine iese cel dintai afara de dimineata, la inapoiere este obiceiul sa ia cateva surcele de la taietor in mana si, cand se intra in casa, imprastiind una cate una surcelele prin casa se rosteste: ,,Buna dimineata lui Ajun, Ca-i mai buna a lui Craciun! Pui, vaci, cai, oi, bani, purcei, Bogatie, sanatate, Ca-i mai buna decat toate!” Dupa care se intra in casa. Aceste surcele se numesc pui si vor aduce gospodariei spor si belsug in decursul anului. Strainul care intra in curtea unui gospodar nu trebuie sa inchida poarta, ci gazda singura sa o inchida, pentru a nu i se inchide norocul, iar la fete de maritat sa nu i se taie calea petitorilor.
Acestea sunt, potrivit traditiei populare, practici apotropaice din categoria magiei primei zile in vederea obtinerii sporului, a norocului, a puterii de munca necesare in anul ce vine, precum si pentru a evita nenorociri sau boli.
In ajunul Craciunului si la Craciun este cerul continuu deschis si se aude o toaca din cer batand, coruri de ingeri cantand iar cocosii se pornesc a canta, dar minunea aceasta n-o pot vedea decat cei buni la Dumnezeu.
Incepand cu Ajunul Craciunului si sfarsind in ziua de Boboteaza, se umbla cu steaua. Copiii care umbla cu steaua se numesc stelari, colindatori sau crai, pe cap avand coroane de hartie colorata. Prin Vicleim sau Irozi se intelege datina tineretului de a reprezenta la Craciun Nasterea lui Iisus Hristos, venirea Magilor dupa stea, poftirea lor de catre Irod, siretenia acestuia de a afla pruncul prin mijlocirea celor trei Crai si, adesea, infruntarea necredintei, personificate printr-un copil sau un cioban. Turca umbla de cand Irod imparat a omorat cinci mii de prunci. El nu stia cum si ce sa faca, pentru a-i scoate pe femeile cu copii afara pentru a omori toti pruncii. Astfel a fost ales un om urat, imbracat in piele de tap, cu coarne in cap si cu pene de cocos in crestet si clopot la spate si inarmat cu o maciuca mare in mana. O reminiscenta a Tapului Ispasitor din vremea grecilor. Cine se imbraca in turca se spune ca nu poate merge la biserica sase saptamani.
De Craciun, toate lucrurile imprumutate se reintorc acasa, la stapanul de drept. La cele trei sarbatori mari: Craciun, Paste si Rusalii, traditia populara cerea spalatul ritualic pe fata cu apa in care s-a pus un ban de argint pentru a avea bani multi in tot timpul anului s un obraz curat precum argintul. In ajunul Craciunului se da copiilor sa manance bostan, ca sa fie dolofani si rumeni peste an.
In serile de Ajun si de Craciun din vechi timpuri se coace un colac deosebit, numit stolnic sau colacul plugarilor, ce se aseaza pe masa din odaia de curat inconjurata cu un lant de fier. Acest colac se pastreaza pe masa din Ajunul Craciunului si pana la Anul Nou, uneori pana la Boboteaza, cand este sacrificat ritualic si impartit la toti ai casei, pentru a fi feriti de boli iar covata in care a fost framantat se pune in fanul care se da la vite sa fie spornice iar lantul cu care a fost inconjurata masa se aseaza in fata grajdului, pentru a trece vitele peste el. Aceasta practica magica ajuta pentru sanatatea vitelor din batatura si pentru apararea de lupi numita in popor si Legatul fiarelor.
Pe alocuri acest colac are rol apotropaic, pentru ca dracul sa nu fure copiii din casa, caci legendele populare spun ca odata dracul ar fi vrut sa fure un copil, dar colacul a raspuns la cele zece intrebari-ghicitori iar dracul a pleznit de necaz.
La toate ajunurile sarbatorilor de iarna se pun pe masa doua paini, sare, peste, grau si un pahar cu apa, si se crede ca noaptea vin rudele decedate din familie si mananca din acele bucate.
In ziua de Ajun este interdictia de a consuma carne. Exceptie face doar carnea de vrabie, caci astfel munca din timpul anului va fi usoara ca zborul vrabiei. Tot acum incepe imperecherea pasarilor.
In ziua de ajun femeile, pana a nu manca nimic, matura casa si cenusa din vatra, si le arunca peste ogor, zicand: „Cum n-am mancat eu diminetile ajunurilor, asa sa nu manance nici o lighioaie roadele“. In ajunul Craciunului se taiau copacii ce nu rodeau. Femeia gospodarului, arunca cu piatra in ei sau pune cenusa din vatra la radacina lor pentru a-i inspaimanta si astfel crezand ca vor imbunatati rodul lor pentru anul viitor.
Cat tin zilele Craciunului, furca de tors trebuie ascunsa, caci altfel cel ce o va vedea in aceste zile la vara va fi muscat de un sarpe atat de gros si atat de lung, ca o furca. Scalda in ziua de Craciun ajuta pe toti ai case spre a fi usori si sprinteni tot anul.
In ziua de Craciun finii merg pe la nasi cu daruri.
Dupa cele trei zile ale Craciunului pe 28 decembrie intalnim in unele zone obiceiul „ingroparii Craciunului“– de fapt, a anului vechi – ritual cu o vechime
considerabila, poate unul dintre cele mai arhaice elemente surprinse de
calendarul popular. Moartea, ingroparea si renasterea divinitatii pentru
bunastarea naturii, a campurilor, oamenilor mai poate fi intalnita, pe
langa elementul central al calendarului crestin, Invierea Domnului, in obiceiul
Caloianului.
Prognozele populare spun ca daca la Craciun e cald, incat se pot tine usile deschise, la Pasti va fi frig. Daca in prima zi de Craciun va fi vreme senina, frig si ger, atunci vara va fi buna.
In noaptea sfanta de Craciun sa lasam deoparte grijile si supararile pentru a ne deschide inima spre a primi o picatura din binecuvantarea ce se revarsa peste toata lumea.
Craciunul nu este numai o sarbatoare, ci si un ,,timp sarbatoresc”, cand lumina creste: crescit lux. Craciunul si Boboteaza sunt manifestarile solare ale lui Hristos: ,,Luna a Popoarelor” si ,,Soare rasarind”. in veacul ce va veni, spune Origen: ,,Toti se vor implini intr-un Om desavirsit si vor deveni un singur soare”. Pe cand calendarul astronomic ,,orienteaza” omul in timpul semanatului si al recoltatului, cel bisericesc nu este orientat, ci este Rasaritul, timp ordonat. Flecare An Nou este o istorie universala prescurtata, regenerata prin ordinea liturgica si, pe de alta parte, fiecare zi este oferia, deschisa spre veacul viitor. CRACIUN FERICIT!
Dan HORGAN
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini si eresuri populare de la sfarsitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucuresti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului roman”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinti si superstitii ale poporului roman” Editura ,,Grai si Suflet – Cultura Nationala” Bucuresti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri si remedii magice din Carpati. Magia si fiintele fantastice din arhaicul romanesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculita Voronca – ,,Datinile si credintele poporului roman”, Editura Polirom Iasi 1998.
– Gh. F. Ciausanu – „Superstitiile poporului roman” Editura Saeculum Bucureszi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul romanesc” Dictionar, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sarbatori si obiceiuri romanesti”, Editura Elion, Bucuresti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile si mituri. Calendarul taranului roman 2000”, Editura Fundatiei PRO, Bucuresti, 1999.
– Ion Talos – ,,Gandirea magico-religioasa la romani”, Dictionar, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sarbatorilor Romanesti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Stiuca – ,,Sarbatoarea noastra cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Laptes – „Timpul si sarbatorile taranului roman” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie romaneasca”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara romaneasca. Editura: Minerva, Bucuresti, 1988.
– Paul Evdokimov – Arta Icoanei o Teologie a Frumusetii, Editura Meridiane, 1993
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxa, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri si credinte traditionale romanesti”, Editie digitala, 2009
– Romulus Vulcanescu – ,,Mitologie Romana”, Editura Academiei R.S.R. Bucuresti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sarbatorile la romani” Editura “Grai si Suflet – Cultura Nationala”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele romanilor, Editura Grai si suflet – Cultura nationala, Bucuresti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia romana”, Editura ALL, Bucuresti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sarbatorile la romani”, Editura Saeculum I.O., Bucuresti 1997.
– Vietile Sfintilor, Editura Episcopiei Romanului si Husilor 1998.
