În a treia zi de Paști, 7 mai 2024, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie la Catedrala „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” și „Sfântul Grigorie Palama”, din municipiul Bârlad.
Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții consilieri de la Centrul Eparhial Huși, alături de părintele paroh Ciprian Tacu.
În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre modul cum cei doi ucenici, Luca și Cleopa, L-au recunoscut pe Domnul Hristos:
«Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând : Rămâi cu noi, că este spre seară și s-a plecat ziua. Și a intrat să rămână cu ei. Și când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat și, frângând, le-a dat lor. Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut; și El s-a facut nevăzut de ei» (Luca 24, 29-31)
Fragmentul evanghelic ne relatează una dintre călătoriile memorabile pe care Domnul Hristos le-a făcut, fiind acompaniat de către doi ucenici. Am folosit adjectivul „memorabilă”, pentru că dialogul consumat între cei trei este unul pe marginea căruia am putea să reflectăm îndelung.
Cei doi ucenici nu L-au cunoscut, în sensul că ochii lor spirituali erau ținuți, erau blocați ca să-L cunoască. Evident, nu aveau cum să-L uite pe Hristos, la modul foarte propriu al cuvântului; erau puține zile de la Răstignire. Probabil că durerea, dezamăgirea erau atât de mari în sufletul lor, că nu mai reușeau să discearnă sau să recunoască cu adevărat chipul Celui pe care ei Îl iubeau foarte mult.
Acest lucru nu este imposibil pentru că știm și noi că atunci când cădem pe gânduri, sau gândurile cad pe noi, când avem o anumită frământare interioară, o supărare care ne paralizează practic sufletul, putem trece pe lângă oameni cu care interacționăm zi de zi, fără să-i recunoaștem. Suntem prea absorbiți de propria suferință, sau de dezamăgire, încât să mai avem licărul acela de răgaz pentru a-i vedea pe cei din jurul nostru. Probabil că o asemenea experiență au trăit-o și cei doi ucenici, care în drumul lor de la Ierusalim la Emaus, nu foarte departe, li se alătură Cineva, un Străin de care ei se simt pur și simplu fermecați.
Omul care li s-a alăturat le vorbea într-un fel cum ei înșiși au mărturisit în finalul acestui pasaj evanghelic: „oare nu ardea în noi, inima noastră, când ne vorbea Omul acesta, pe cale, tâlcuindu-ne Scripturile?”
De fapt, nu era un om simplu. Era Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Cel care poate să redea inimii noastre entuziasmul, să o învieze din cenușa dezamăgirii și a supărării și să o transforme într-o vâlvătaie, într-o vatră plină de cărbunii aprinși ai credinței și ai bucuriei.
Partea cea mai frumoasă și profundă din acest dialog, este cea în care ucenicii Luca și cu Cleopa insistă către acest Străin să rămână cu ei. Și cât de frumos adresează această rugăminte: „rămâi cu noi, că este spre seară, și s-a plecat ziua!”
Este o exprimare splendidă, cel puțin în limba română; amurgea, și acești doi ucenici s-au simțit excelent în compania Celui care la un moment dat li s-a alăturat; și noi când ne simțim bine în preajma unei persoane am vrea să rămână cât mai mult lângă noi; mai mult decât atât, pe omul pe care-l iubești îl chemi și în casa ta, să prânzești sau să cinezi cu el. Pe dușmani foarte greu îi chemi la masă cu tine, sau în casa ta, în intimitatea ta, nu-i lași să pătrundă sau să stea cu tine la aceeași masă – deși nu este creștinește.
Cei doi ucenici L-au rugat pe Dumnezeu-Omul, pe Iisus Hristos: „rămâi cu noi, stai cu noi!” Și Domnul, în dragostea Sa, intră sub acoperișul casei celor doi, ia pâinea și o frânge, o rupe în două și le-o dă celor doi. În momentul în care a avut loc acest gest pe care Hristos l-a mai făcut la Cina cea de Taină – adică a frânt pâinea în fața ucenicilor Săi –, în momentul în care Luca și cu Cleopa au văzut semnul acesta, și-au dat seama, cu viteza fulgerului, că Cel din fața lor nu a fost un simplu străin, nici un simplu om alăturat în drumul lor de la Ierusalim la Emaus. Și-au dat seama că este Hristos, iar El Se face nevăzut. Paradoxal, cum se explică faptul că Hristos era fizic lângă ei și ei totuși nu L-au recunoscut ? Ni se spune că le erau ținuți ochii ca să nu-L poată identifica pe Hristos. Cu toate acestea, când Hristos frânge pâinea și Se face nevăzut, El devine mai vizibil, ca și consistență, în viața lor.
Dovadă că ei s-au uimit spunându-și unul altuia: „nu ardea în noi inima noastră când El ne tâlcuia pe calea aceasta de la Ierusalim la Emaus, Scripturile?” Aceasta înseamnă credința: vederea și simțirea celor invizibile. Când este invizibil, de fapt atunci începem să-i simțim, mai pregnant, prezența. Și Hristos rămâne cu ei tocmai ca să le transmită mesajul acesta: „prin Euharistie, prin Sfânta Împărtășanie, Eu rămân cu voi ca prezență, și voi aveți această șansă, ca și creștini, deși sunt nevăzut, să simțiți prezența Mea, în frângerea pâinii, în Trupul și Sângele Meu”.
Preasfinția Sa a afirmat că lucrurile cele mai profunde, care dau consistență vieții noastre, rămân nevăzute:
Viața confirmă ceea ce avem noi menționat în pasajul evanghelic: lucrurile cele mai profunde, cele mai adânci din noi, sunt nevăzute. Dragostea pe care o ai față de un om se concretizează în fapte, în ceva palpabil, dar profunzimea și adâncimea acesteia, rămâne tot nevăzută. Și când iubești foarte mult pe cineva, îi spui ceva de felul: „faptul de a-ți spune că te iubesc este prea puțin în comparație cu iubirea pe care o am în inima mea față de tine”.
Observați cum lucrurile cele mai profunde sunt nevăzute. De altfel, și suferința din viața unui om este atât de nevăzută. Sigur, ea transpare pe chipul acelui om, dar imensitatea și greutatea acesteia nu o trăiește decât numai omul singur în adâncul sufletului său și este nevăzută pentru ceilalți.
Toate lucrurile profunde din viața noastră sunt nevăzute. Când moare cineva, dispare fizic din viața noastră, însă dispariția fizică a unei persoane pe care o iubim foarte mult este direct proporțională cu prezența imensă a aceleia în viața noastră. Știm cu toții că în momentul în care pleacă cineva în lumea veșniciei, acea persoană devine parcă și mai prezentă în viața noastră, în referințele noastre. Ne aducem aminte de cuvintele persoanei iubite și plecate în lumea veșniciei. Totul ne aduce aminte de acea persoană pentru că e așa de profund intrată în noi, încât nimic nu o poate smulge din inima noastră și prezența aceleia o simțim și devine palpabilă datorită iubirii noastre.
La un moment dat, cei doi ucenici au avut curajul să-L admonesteze pe Hristos, și să-I spună: „ce-i cu Tine ? Tu ești singurul străin și n-ai auzit nimic din cele ce s-au întâmplat zilele acestea, că a fost răstignit un proroc puternic în faptă și cuvânt?” Observați că în neștiința și poate ca o consecință, ca o urmare a dezamăgirii lor, nu-L mai vedeau pe Iisus Hristos ca pe Dumnezeu-Omul, ca pe Mesia, ci ca pe un proroc, printre alți proroci. Și Hristos le deschide inima cu adevărat.
Un autor contemporan, un gânditor foarte profund, care face pledoarie pentru prezența actului credinței în spațiul public, are o carte cu un titlu foarte sugestiv. Este vorba de Horia Roman Patapievici și cartea numită „Partea nevăzută decide totul”. Așa este. Ceea ce este nevăzut, credința, iubirea, bunătatea, iertarea, îngăduința sunt cele care decid, cu adevărat, totul. Opusul acestora distrug totul. Și acelea, tot nevăzute. Și ura și lipsa de îngăduință și necredința, ateismul, nevăzute și acestea, însă distrug totul.
Să ne gândim că la biserică venim ca la un Emaus. Stăm de vorbă cu Hristos. De fapt, și mai în concordanță cu textul evanghelic, Hristos stă de vorbă cu noi și ne vorbește inimii noastre, ne-o aprinde, și desigur, ne bucură cu prezența Sa prin Sfânta Împărtășanie – pe care să o dorim.
Chiar să-I spunem și noi, Domnului, să vină în casa ființei noastre: „rămâi cu noi, Doamne!”
La finalul Sfintei Liturghii, în cadru festiv, Părintele Episcop Ignatie i-a oferit doamnei Irina Grădinaru distincția: Crucea eparhială „Maria Costachi”, a Episcopiei Hușilor.
